Amintiri memorabile cu Charles Aznavour-Titlul mărturisesc că l-am „furat” (păcatul mărturisit e pe jumătate iertat) din mailul de la Ralix! Am ajuns la Roma în vacanța mea de aproape 48 de ore, dar care mi-a dat energie și optimism pentru câțiva ani. Și nu exagerez.

Să încep cu începutul. Era în 1963 (cred, și încă n-am luat-o de la ’48…) când Charles Aznavour, venea la București, în concert. Bilet extrem de costisitor, și cum eram mult prea mică, merge doar mama, la Sala Palatului, fiind poate cea mai mare fană (încă nu se folosea termenul) a fermecătorului armean, cu ochi mari, ca doi tăciuni aprinși, care nu și-au pierdut fascinația, nici la cele 9 decenii, pe care le-a împlinit la 22 mai și le-a petrecut pe scenă, la Berlin .

De la el am învățat franceza cântată, în casă erau benzi de magnetofon, cu ore întregi de șansonete, pe care nici nu-mi dau seama prin ce minune reușeau ai mei să le înregistreze pe un Ghintaras, o fierătanie care cântărea 13 kg, dar avea un sunet impecabil, luat (o victorie☺), de la Moscova…

Încă nu știam limba lui Molière dar mă prosteam, maimuțărindu-mă la un microfon dintr-o coardă roșie, de plastic (mare lux, că nu era de sfoară, ca a tuturor copiilor), și reproduceam un „Il faut savoir”; care-mi părea un singur cuvânt, la un loc: cașeselar (caher ses larmes, aveam să aflu mult mai târziu!). Și „Isabelle” îmi intra în repertoriu, (îmi botezasem și o păpușă de la Paris așa), până să mă audă, tot mama, căreia i-a fost greu să-mi explice de ce ar fi bine să mă abțin (era mult prea senzual, dar mie mi se părea ritmat…)

Cu timpul, sâmbăta pândeam la TV, când îl dădea Tudor Vornicu pe week-end (alt englezism interzis, era… La sfârșit de săptămână), pe Rică (formula de alint a tatei pentru… Aznavourică, pe care, chiar dacă n-o recunoștea direct, era la fel de gelos ca pe Gérard Philipe, care trona pe peretele chicinetei, unde se făcea zilnic cafeaua).

Mai apoi i-am subtitrat melodiile, fără să am un text, scos totul la ureche, pe greoaiele UMATICE (din care firește lipsea „Ils sont tombés”, cu revolta demnă a victimelor masacrării armenilor!)

În 2004, venea din nou la București, pentru „Moș Goriot”, și la etajul 12, sala de proiecție a TVR-ului, s-a organizat o conferință de presă și-mi amintesc că m-am dus cu volumul lui de Memorii ca să obțin un autograf. Încântat că, în sfârșit, era cineva care nu mai vorbea exclusiv limba lui Shakespeare, am comentat faptul că, deși Simone e un nume foarte popular în Franța, nu i-a dedicat nicio melodie. Am sperat c-o va face și încă mai aștept!

După care am început să pândesc concertele sale mai ales în Canada, unde știam că vine deseori, la Montreal. N-a fost să fie! Dar l-am prins pe 1 iulie 2014, la Roma. Mi-am închiriat o cameră nu departe de locul unde avea să se țină concertul. Un lift foarte retro mi-a adus aminte de prima mea escapadă în capitala Italiei, când neînchizând perfect ambele uși, am reușit să blochez un bloc întreg, ai cărui locatari au urcat pe scări. Acolo așa funcționează ascensorul. Buna mea prietenă și îngerul meu păzitor de atunci, Veronica Lazăr, uitase să-mi spună, crezând că astfel e pretutindeni. Am luat un taxi și cu mare nerăbdare și emoții acumulate în decenii, am ajuns la Foro Italico (un fel de Arenele Roman), unde la 9 seara trebuia să înceapă marea întâlnire. Poporul latin ca și noi, mai nimeni nu știa unde sunt locurile, se intra la grămadă și nu exista un program de sală (noroc cu o tânără prietenă Laura, care mi-l adusese de la Olympia, din capitala Franței, în care erau și toate textele melodiilor).

Scena era străjuită de două ecrane enorme, pe care până să înceapă cântatul, era o enormă fotografie cu Aznavour, îmbrăcat într-un costum de catifea bleumarin, aproape violet de o eleganță , fără cusur).
Atmosfera era ca de vacanță, la mare, totul sub cerul liber, (înstelat și fără nori din fericire), deși declarase la Erevan că, pentru voce, este mult mai solicitant. Era plin de vânzători ambulanți, ca-n filmele interbelice, când fetele umblau cu tava atârnată de gât, acum însă „meniul” consta în bere, apă și înghețată, într-un fel de tolbe, ca un fel de poștași.

Publicul de absolut toate generațiile, o parte dintre doamne îmbrăcate extrem de glamorous, în rochii de seară, altele nedând prea multă atenție ținutei. Erau amuzant de urmărit reacțiile, celor care se vedeau pe ecrane unde, se arăta, din când în când, cine sunt spectatorii. Zâmbeau, își dădeau coate și nu am putut să nu-mi amintesc diverse scenarii, în care așa erau prinse idilele ilicite. Acum de când cu GPS și telefoanele mobile, e mult mai simplu.

La 9 și 10 intră orchestra pe scenă și dar și marele Charles, despre care criticii spuneau la începuturile sale datorate lui Piaf, că n-are voce și nici fizicul, cât să izbutească! Cât s-au mai înșelat! (Ar fi bine de ținut minte pentru momentele oricui de descurajare! ) Ne declară că va vorbi franțuzește (pentru că îi e mai ușor să cânte în italiană, dar de vorbit preferă limba maternă), pentru că în mod sigur că va exista un vecin de scaun care să-i traducă celuilalt. Părea însă că toată lumea a priceput, cu mare ușurință.

Ne-a anunțat că e bătrân, nu mai aude bine și nici nu mai vede și în plus i se mai poate întâmpla să mai și uite, așa că s-a dotat cu un prompter (ca la știri), toată lumea făcând la fel, doar că n-o recunoaște. Declarațiile erau clar mult exagerate. Nonagenarul sfidează vocea și ideile preconcepute! A cântat perfect vreme de două ore, fără nicio pauză, cu comentarii care ne-au ajutat să pricepem altfel sensul cântecelor arhicunoscute, interpretate când în franceză, când în italiană.

Așa am aflat că în cazul „Histrionului”, Mario Del Monaco era ferm convins că lui îi era dedicat, „Je voyage” a fost în duet cu fiica sa, și mai ales după ce s-au terminat toate aplauzele și au fost dăruite buchetele de flori, a revenit pe scenă, cu toată trupa, și a cântat „La mamma”.
A fost unul din rarele momente în care nici n-am îndrăznit nici măcar să mă uit la ceas, în speranța că timpul va sta pe loc și concertul pe care-l așteptam de-o viață, ar fi putut astfel să nu se mai termine niciodată și eventual să fi putut asculta măcar odată toate cele o mie de șansonete pe care le-a compus Aznavour.

Într-adevăr definitorie pe lângă „La Bohème”, rămâne și descrie perfect seara romană, de neuitat, „ For me, for me formidable!” „Vedi Napoli e poi muori”, ar deveni „Audi Aznavour e poi muori”! La toamnă turneele se reiau.

Irina-Margareta Nistor

(22420)