Anxietatea la copii

4 views
0

Cum observăm frica şi teama copilului nostru

Să ne imaginăm că suntem în situaţia în care copilul nostru, duminică după amiaza ne spune că îl doare burta şi că „se simte rău”. Excludem orice problemă de sănătate fizică. Ce alternative de înţelegere a situaţiei avem? Primul pas pe care îl putem face este să îl întrebăm cum se simte. „Îmi este teamă”. Şi validăm emoţia copilului şi spun „Observ că te doare burtica şi că îţi este frică.” . Pasul următor este să îl rog să îmi vorbească despre gândurile pe care le are în momentul în care îl doare burtica şi îi simte teama: “La ce te gândeşti atunci când îţi este teamă şi te doare burtica? Este ceva ce te preocupă?”. Copilul ne poate răspunde că se gândeşte la excursia de a doua zi de la şcoală, prima excursie în care merge fără părinţi, într-un loc necunoscut. Temerile lui sunt că “Mi-e teamă că mă voi pierde de doamna învăţătoare!”. Asta înseamnă că durerea ei de burtică, o reacţie somatică are legătură cu teama datorat gândului că se va pierde. Şi în acest moment rolul părintelui este de a-şi spijini copilul să înveţe să reacţioneze diferit într-un un context necunoscut: “ Este adevărat că este prima ta excursie şi că este un lucru nou pentru tine care îţi dă o stare de nelinişte şi teamă însă pentru orice dificultate există o soluţie. Haide să ne gândim împreună la soluţiile pentru această situaţie.” O reacţie nepotrivită din partea noastră ca părinţi este să menţinem evitarea ca reacţie la teamă: “Dacă îţi este rău atunci mai bine să stai acasă, să nu mergi în excursie.” Şi în consecinţă copilul învaţă că nu se descurcă în situaţii noi, necunoscute în care trăieşte teamă. Şi va avea tendinţa de a evita şi următoarele situaţii noi.

Reacţiile copilului de frică şi teamă apar ca urmare a anticipării de către copil a ameninţării şi pericolului şi au legătură cu sistemul nostru biologic care încearcă să ne menţină în siguranţă. Aşa cum vom descrie mai jos, anxietatea interferează însă cu dezvoltarea normală a copilului şi acesta este motivul pentru care este necesar ca noi, părinţii să creăm un context de viaţă copilului mai puţin anxiogen. Anxietatea copilului îi limitează acestuia percepţia asupra realităţii. Va selecta din mediu numai acele informaţii care îi vor confirma experienţele anterioare. Mintea noastră are tendinţa de gândi congruent cu ce ştim deja, cu ce ne este familiar. Chiar dacă acest familiar, în fapt este cel care ne produce starea de anxietate sau depresie.

Care sunt cele mai frecvente reacţii de anxietate ale copilului?

Copiii au adesea reacţii somatice: dureri abdominale, transpiraţii, greaţă, vărsături, dureri de cap, dificultăţi respiratorii, oboseală, dificultăţi de adormire, precum şi reacţii comportamentale de evitare (nu merg la şcoală sau la petrecerea colegului de clasă), sau reacţii agresive (loveşte sau foloseşte cuvinte nepotrivite, agresive), gânduri de anticipare a unor consecinţe negative (o să iau o notă proastă, copiii nu se vor juca cu mine) şi o stare de nelinişte, teamă sau frică. Cel mai uşor pot fi identificate reacţiile somatice şi comportamentele de evitare ca semn a unui probleme de anxietate. Anxietatea este o problemă de sănătate. Putem vorbi de anxietate numai după ce copilul a fost evaluat de specialişti, psihiatru şi psiholog clinician. Netratarea ei însă are consecinţe negative pe termen lung şi creşte riscul de depresie al copilului.

Ce impact au îngrijorările şi anxietatea noastră, ca părinţi asupra stării de bine a copiilor

Cum să fiu un părinte „bun” şi să îmi protejez copilul de „ameninţare şi pericol”? Anxietatea este o teamă intensă asociată cu anticiparea unor pericole sau ameninţări. Ca părinţi trăim numeroase momente de teamă sau frică. Ne este teama şi frica că, copilului nostru să nu i se întâmple ceva „rău”, să nu fie răpit, lovit, să nu fie bolnav, să nu fie agresat, să nu aibă un accident, să nu fie criticat, pedepsit. Vrem să ne ştim copilul în siguranţă. Şi în consecinţă, din teamă şi frică, avem reacţii de hiperprotecţie faţă de copil, vrem să ne asigurăm că nu li se întâmplă nimic rău. Vrem să îi protejăm. Asta înseamnă pentru noi că suntem părinţi buni şi protectori. Vrem să le oferim grijă şi să îi ferim de toate pericolele. Este firesc să ne dorim siguranţa copiilor noştrii. Problema este că atunci când acţionăm din frică sau teamă şi pericolul nu este unul real, reacţionăm contrar scopului. În loc să acţionăm din grijă spre binele copilului, acţiunile noastre îl pot face mai vulnerabil pe copil în faţa pericolelor reale. Şi obţinem un rezultat pe care nu l-am dorit. Îl loc de protecţie, îi învăţăm pe copii teama şi frica faţă de situaţii care nu reprezintă o ameninţare sau un pericol real.

Care sunt consecinţele anxietăţii asupra copilului?

Şi din teama şi frica gestionată greşit se naşte izolarea, evitarea, agresivitatea. Copiii nu vor mai încerca acţiuni sau comportamente noi de teama unor consecinţe negative. De teama de respingere, de critică, de pedeapsă, de greşeală. Şi atunci încep să piardă. Orice acţiune sau comportament implică atât căştig, cât şi pierdere. Atunci când explorezi vei câştiga experienţe noi care te vor dezvolta. Copilul învaţă că poate să facă faţă diverselor situaţii şi învaţă moduri diferite de rezolvare a problemelor. Şi va şi pierde atunci când încearcă lucruri sau reacţii noi de comportament. Şi înveţi să faci faţă şi pierderii. Agresivitatea, evitarea sau lipsa de acţiune, cele mai frecvente reacţii în situaţii noi sunt rezultatul unor emoţii de teamă şi frică. Copilul nu are exersate şi alte alternative de reacţie pentru că nu a avut experienţe din care să înveţe alte moduri de răspuns. Şi reacţiile agresive într-o situaţii nouă produc un tip de reacţie din partea celuilalt care îi confirmă copilului ipoteza de ameninţare şi pericol. Copilul din teamă şi frică învaţă să se protejeze şi asta în fapt îi limitează alternativele de a se simţi confortabil cu el şi de a se bucura de experineţele noi.

Anxietatea ne face să facem aceleaşi greşeli şi să obţinem acelaşi rezultat nedorit

Am spus mai sus că anxietatea este anticiparea unor ameninţări şi pericole viitoare, care de cele mai multe ori nu sunt reale. În consecinţă, copilul ca să evite acele consecinţe anticipate va face numai acele acţiuni sau va avea numai acele reacţii pe care le-a exersat şi cu care este familiar. Asta ca să „nu i se întâmplă nimic rău”. Acele acţiuni sau reacţii percepute ca fiind sigure. De exemplu, se joacă în acelaşi loc cu acelaşi grup de copii pentru că ştie că alături de ei nu va trăi respingerea sau critica anticipată dacă va interacţiona cu cineva necunoscut. Sau îşi va petrece timpul făcând acelaşi lucru de teama de a nu greşi dacă încearcă ceva nou.

Teama şi frica apar de cele mai multe ori în situaţii noi, necunoscute pentru care copilul nu are exersate alternative de răspuns. Lipsa explorării situaţiilor noi îl face pe copil, în timp, să prefere situaţiile şi contextele familiare pentru care deja exersate un mod de reacţie. Şi va evita să se confrunte cu situaţiile noi anticipând consecinţe negative. Rolul părinţilor este de a creşte familiaritatea copilului cu cât mai multe situaţii şi contexte şi a-i transmite mesajul că orice situaţie nouă poate fi o provocare de a trăi experienţe noi şi a învăţa noi moduri de a privi o situaţie.

psiholog clinician Domnica Petrovai

(1233)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *