Când am aflat că Alin Gălățescu îi dedică o seară unei legende aristocratice a modei, fascinantei Audrey Hepburn, am fost extrem de fericită că e un bun prilej să cercetez cât mai multe detalii despre o actriță extraordinară, care pe deasupra a avut și un suflet extrem de nobil, fiind ambasadoare UNICEF și dăruind, de multe ori, sume considerabile Indiei sărace.
George Cukor care a ales-o pentru „My Fair Lady” (deși pe Broadway jucase Julie Andrews, care va suferi amarnic , dar soarta o va… consola, cu un Oscar pentru Mary Poppins! ) spunea despre ea că este periculos de frumoasă. A mai fost descrisă ca fiind „chic des chic” (șicul absolut), un star prin excelență fără a fi neapărat americancă sau europeancă.
S-a născut la Bruxelles, dar la origine era olandeză și britanică. Numele de Hepburn l-a primit la un moment dat familia, ca să-l ducă mai departe pentru că una dintre ramuri rămăsese fără moștenitor. Când i s-a cerut să și-l schimbe pentru a nu fi confundată cu Katherine Hepburn a refuzat categoric. Culmea este că prima întâlnire cu unul dintre cei mai străluciți designeri ai tuturor timpurilor și el cu particulă nobiliară în nume Hubert de Givenchy avea s-o întâlnească dintr-o confuzie binevenită, convins că se întâlnește cu iubita lui Spencer Tracy, cu 2 decenii mai în vârstă decât tânăra debutantă!
Când a dat peste o fată cu chip de porțelan, căreia avea să-i dedice mai târziu și un parfum, „L’Interdit”, pe care i-a folosit chipul și atunci când soțul lui Audrey, Mel Ferrer, i-a cerut bani că doar are de câștigat de pe urma imaginii ei, fata cu ochi mari și sprâncene groase, care s-a tuns ca să fie în ton cu franțuzoaicele, avea să declare, într-o engleză cu un veșnic accent adorabil: „Lasă-l în pace, e prietenul meu!”. Spre sfârșitul vieții, când boala o va măcina nemilos,Givenchy îi va trimite un jet privat s-o readucă în Elveția…
La început și-a dorit enorm să fie dansatoare, o balerină adevărată. Mai apoi își dă seama că n-are suficient talent pentru asta și în plus, e prea înaltă. Debutează în reclame de șampon și mai apoi ajunge pe Broadway în spectacole extrem de jazzy (cu siguranță că n-a fost doar o coincidență că parada de la Howard Johnson a fost însoțită de vocea tulburătoare a Mariei Răducanu!). Câtă clasă avea Audrey Hepburn, cât rafinament, câtă fragilitate și câtă grație! Cecil Beaton, care a îmbrăcat-o și mai ales a creat pălăriile pentru celebra scenă de la Ascot, din „My Fair Lady”, spunea despre ea că e dezarmantă, că are chipul unui copil abandonat. Într-adevăr părinții ei se despărțiseră și toată viața și-a căutat iubirea mai degrabă spre bărbații, care i-ar fi putut ține loc și de tată.
Motanul cel roșu din „Mic dejun la Tiffany” părea un alter ego al ei. Spunea adesea că nu bătrânețea, ci singurătatea o sperie. De-a lungul carierei câștigă premii Oscar, Tonny, Emmy și Grammy. E mereu radioasă, deși în primii ani de viață nu i-a fost deloc ușor. Povestea că a suferit în egală măsură de anorexie și bulimie, pentru că trăsese o foamete cumplită. Ajunsese să mănânce bulbi de lalea. Cine ar fi bănuit că, mai târziu, o specie din nobila floare venită din Turcia și aclimatizată în Olanda avea să-i poarte numele? Refuză rolul din „Jurnalul Annei Frank” pentru că îi amintește prea mult de propria adolescență. Colette îi oferă personajul Gigi, pe care-l interpretează pe scenă, dar pe ecran o lasă pe Leslie Caron.
În schimb, Pygmalionul de pe Broadway, Rex Harrison, rămâne același Sexy Rexy în Higgins, deși i se propusese rolul lui Carie Grant, care afirmase cu generozitate că nici nu s-ar duce să vadă filmul cu altcineva decât cu Harrison în rolul principal. Avea să joace, însă, cu Audrey în „Șarada”, în care poate era mai garçon net manqué, băiețoasă și nu prea (doar copilărise cu doi frați). Peter O’Toole îi va fi partener în „Cum să furi un milion”, unde apare îmbrăcată în femeie de serviciu, într-un muzeu, unde ar trebui să se dea spargerea. Băiatul cu ochi albaștri are chiar și o replică, aluzie la cel care a îmbrăcat-o strălucit „Ei, acum poate să facă o pauză și Givenchy”. Și chiar a făcut în „Doi la drum”/„Two for the Road”, 1967, unde Paco Rabane i-a creat o rochie metalică.Dar poate că cea mai frumoasă aventură este cea din „Vacanță la Roma”.
Omniprezentă ca amintire în Cetatea Eternă, inițial Liz Taylor fusese preferată, dar ei i-a fost încredințată până la urmă favoarea de a fi prințesa de care se îndrăgostește Gregory Peck, ziaristul aparent nemilos. Vor călători împreună pe o Vespa, vor mânca înghețată și vor merge la Bocca de la Verita, unde el se va preface, fără să-i spună înainte, că i-a fost mâna înghițită. Sperietura de pe fața ei este atât de naiv adorabilă, încât nu s-a mai tras nicio dublă. După ce a văzut filmul, Regina Mamă (a Marii Britanii) a cerut s-o cunoască și a declarat: „E de-a noastră”. Adică are sânge albastru.
Un argint viu care părea să întruchipeze chiar o idilă, mult comentată prin ziare a Prințesei Margaret, sora Elisabetei a-II-a. Audrey știa cinci limbi străine și se zicea despre ea că face să sune olandeza mai frumos ca nimeni altcineva! Ca fiica ei să-și poată urma cariera la început, mama Ella, dintr-o familie extrem de nobilă e nevoită să vândă într-o ceainărie, dar nici un sacrificiu nu i se pare prea mare. În „Funny Face” joacă alături de Fred Astaire și Kay Thompson și putea fi urmărit pe ecranele pe care s-a desfășurat omagiul adus ci dragoste la 85 de ani de la nașterea unei vedete unice.
E un muzical care se petrece în lumea modei, Astaire este fotograf, Audrey devine model parizian, pe muzica lui Gershwin, într-o lume în care trebuie să gândești totul în roz. Aproape în paralel o parte dintre vaporoasele veșminte pluteau pe muzica din „Moon River” al lui Mancini.
11 creatoare. Prima Rozalia Bot, cu modele care presupun nasturi pe spate și flori, racord cu tartele de la cocteil și coșurile Elizei din „My Fair Lady”. La Chatterie: rochii lungi, negre, tafta, jupoane, buzunare și o creatoare cu rochie veselă, trandafirie, cu picățele negre. Couture R’las, alb-negru, pălării de Ascot. Sandra Galan, piele neagră, originale. Florina Ivașcu: strasuri pe fundal negru, cu pantofi à la Marlene Dietrich. Kinga Varga, o pată de culoare: roșu și un designer bine îmbrăcat. Mirela Fraser, fustă clopot, pantaloni, tocă, una mai frumoasă ca alta. Norina Stoica, trene, rochia roșie din „Funny Face” (1957) în paralel pe pânza de pe perete. Marie Ollie, îmbrăcată într-un nisipiu splendid, aduce voaluri vaporoase și un manechin de culoare. Simona Semen, recentul magenta plus auriu. Sau e o iluzie și e un simplu vișiniu? Fuste din dantelă, paiete. Natalia Vasiliev: pasteluri cu sclipici. Marea găselniță de un rafinament indiscutabil e faptul că după ce au ieșit cu o plecăciune toate fetele și cele care le-au conceput toaletele, pe ecran a apărut Audrey Hepburn îmbrăcată în mireasă, așa cum se cuvine să se încheie orice paradă mult așteptată și de neuitat.
Ar mai fi de adăugat faptul că ultimul film din viața ei s-a numit „Always”/„Lângă tine mereu”, a fost al lui Steven Spielberg și Audrey era un înger. Ne-a părăsit lumește pe 20 ianuarie 1993, undeva în Elveția, la înmormântarea ei aducându-i un nobil ultim omagiu însăși Regina Ana a României. Și dacă n-ați văzut „Dragoste de după-amiază”/„Love in the Afternoon” cu Gary Cooper, din ’57 al lui Billy Wilder, încercați să-l descoperiți. Sau poate „Povestea unei călugărițe”/„The Nun’s Story” ca să constatați că la fel de bine știa să poarte și o îmbrăcăminte cât se poate de simplă. Așa cum fetele de aseară parcă se concurau, cu emoție să le scape precum Cenușăresei, vreun condur din picior!
La Ritz, la Montreal, în apartamentele de vânzare, pe televizoarele ultimul tip, rula nonstop „Funny Face” (Stanley Donen, 1956).
Și un detaliu: Costumele din pelicule trebuie croite impecabil, pentru că nu trec numai o dată pe podium, ci uneori trebuie trase mai multe duble și ar fi culmea să se descoasă.
Și un mesaj pentru Creierul festinului multi-cultural! Alin ! De-abia aștept „episodul” următor!
(1339)
