„Viata trebuie traita pentru dobandirea fericirii”(Epicur)

Ma numar printre cele cateva miliarde de oameni de pe Pamant care doresc si viseaza sa fie fericiti. Ba mai mult: contemporanii mei nu sunt singurii care au pretentia de a gusta din pocalul fericirii. Nu avem, prin urmare, nici un merit in debutul epopeii fericirii! Inca din vremurile deja apuse ale omenirii, fericirea, intr-un fel sau altul, a fost si va ramane pentru totdeauna idealul vietii fiecaruia dintre noi, deoarece, asa cum spunea cineva,”fericirea este blestemul,  binecuvantarea si calea noastra”. Iar Toma din Aquino nu uita sa ne atentioneza ca „activitatea suprema in viata o constituie cautarea fericirii”. Diferenta cea mare insa – deoarece exista o mare diferenta „cantitativa”- intre dorinta de fericire a stramosilor nostri si noi, animatorii sec.XXI-lea, e ca noi ne dorim mult mai multa fericire decat ei, iar „fericirea” noastra comporta alte caracteristici si nuante de sens decat „fericirea” lor. „Calitativ” si „cantitativ” circulam pe alte orbite ale fericirii decat Aristotel sau stra-stra-strabunica noastra.

 Dar ce presupune a fi fericirea?

Aceasta „datorie” primita de fiecare dintre noi inca de la nastere? Stiu ca la aceasta intrebare atat de generala este practic imposibil sa raspunzi, deoarece sensul fericirii de-a lungul timpului, asupra caruia s-au aplecat cele mai luminate minti ale omenirii, nu are si nu poate avea o definitie clara, general valabila. Tocmai in aceasta flexibilitate semantica, aproape personalizata pentru fiecare dintre noi si rezida taina fericirii: cautarea individuala a fericirii.

Cele cinci mari religii ale lumii – hinduismul, budismul, iudaismul, cerstinismul si islamismul -, precum si un intreg sir de scoli si curente filozofice din antichitate (epicurismul, stoicismul, utilitarismul etc.), apoi precursorii lor din secolele urmatoare,  au tot incercat o interpretare exhaustiva a  fericirii si nu au ajuns la un consens. Iar omul modern al zilelor noastre e si mai departe de intelegerea naturii ascunse a fericirii.

Tot ce cunoastem despre fericire, in acest secol al tehnologiilor, al recordurilor ametitoare si al vitezei din ce in ce mai sufocante, este … ca stim ca nu o stim! Ne dorim ceva ce ne poate apartine, de care sa ne bucuram, ceva ce ar face parte din natura noastra, dar de care, gradual, de-a lungul timpului in surzenia si orbirea noastra fata de noi insine, ne-am indepartat. Ne-am ratacit de ceea ce nu stiam ca putem  avea , seminta si darul fericirii, si doar ajungand buimaci sa simtim raceala golului nostru interior, am inteles ca nefericirea noastra vine din alegerea gresita a caii pe care trebuie sa calatorim in aceasta viata in cautarea fericirii.

Problema cred ca  a survenit atunci cand am facut uz de un soi de management al sentimentelor noastre in scopul obtinerii fericirii: avem un scop, stabilim un plan. Vorba Estherei Perel: ”Daca stii ce vrei, stii cum sa obtii acel ceva”. Doar ca aflarea fericirii umane nu are nimic in comun cu …un plan de actiune bine stabilit .

Fericirea tine de misterul inimii fiecaruia si nu face intotdeauna casa buna cu ratiunea. Apoi, din prea mult elan de actiune combativa, am confundat fraudulos fericirea cu placerea, iar o armata intreaga de psihologi, economisti, sociologi vin sa intareasca aceasta confuzie. Fericirea, asa cum o intelegeau vechii intelepti, verificata de peste 2000 de ani, este cat se poate de simpla, aproape banala: sa fii multumit cu ceea ce ai, dar acest „ce ai” presupune nu o lâncezeala existentiala, ci indeplinirea unui sir intreg de idealuri, scopuri inalte, un efort neincetat de a ne face mai buni pe noi insine si, intrinsec, lumea din jurul nostru.

Fericirea consta in final in desavarsirea noastra personala si impacarea cu noi insine! Fericirea presupune o viata implinita! Ramanand surzi si sfidatori la incelepciunea de veacuri a omenirii, unele scoli de psihologie (University of Illinois) si economie (University of Southern California) au ajuns chiar sa le reproseze voalat anticilor ca nu au fost capabili sa gaseasca o formula clara a fericirii asa ca, bineinteles, oamenii de stiinta ai zilelor noastre vor ignora prevazatori acele tipare antice de gandire, care nu le sunt de niciun folos. Oare ar trebui sa le fie rusine anticilor pentru neputinta lor intelectuala si bagajul lor de intelepciune atat de „nefolositor” noua ?!

Fericirea a fost cu non-salanta scoasa din zona inimii, locul ce-i apartine prin definitie,  si inghesuita fortat in zona rationalului pentru …a putea fi …cuantificata. Noi avem nevoie de cifre concrete si nu de trairi. Fericirea pentru omul zilelor noastre a devenit un concept perfect cuantificabil!

Esenta de natura morala a fericirii a fost refuzata in favoarea utilului si pragmatismului placerii.

Placerile, musamalizate sub intelesul diluat al fericirii, ne binedispun doar in urma satisfacerii unei nevoi. Fericirea este inteleasa ca o bucurie a placerii, evitandu-se cele doua elemente conceptuale esentiale ale fericirii: durerea si suferinta. Jeremy Bentram (episcop, sec.XVIII-lea) scria ca omul este subjugat intr-o masura mai mare sau mai mica de frica durerii si a suferintei, iar atunci cand el se straduie sa atinga fericirea prin intensificarea la maxim a placerilor, diminuarea sau anularea totala a durerii si a suferintei este ceva firesc.

Psihologii, in special cei din scoala behaviorista, neurologii precum si economistii au inteles cel mai bine aceasta slabiciune a firii umane si sunt extrem de preocupati de gasirea modalitatilor de masurare a nivelelor de fericire si a stabilirii cauzelor producerii ei. De ce trebuie sa trecem prin malaxorul suferintelor pentru a intelege si trai fericirea? Raspunsul, furnizat de inteleptii antichitatii, e cat se poate de simplu: fericirea nu se da, ci se dobandeste, iar orice efort presupune straduinta, iar straduinta, asa cum ne invata si Jung, implica obligatoriu durere si suferinta. Cand oare vom putea intelege ca tocmai acest efort de  cautare a fericirii, infruntand suferinte si dureri, ne poate face fericiti?!

Seneca in „Graiul pasarilor” spunea ca nu avem nevoie de „instrumente speciale” ca sa fim fericiti. Noi insine suntem acele „instrumente speciale”, noi, cei cat mai autentici posibil, noi cei reali de care sa avem grija ca sa putem atinge prin faptele noastre, desavarsirea. Putem spune cu certitudine ca aflarea si dobandirea fericirii este o componenta integra a unui proces mai amplu: maturizarea noastra graduala. Abatandu-ne de la acest tipar solid de gandire, noi, in fapt, ne indepartam de aflarea fericirii, atarnam permanent la marginea inutilitatii  placerilor convertite in fericire.

Masuram, testam, calculam, ajungem la concluzii: oamenii din ziua de azi sunt din ce in ce mai fericiti. Deci sa se mai inventeze un alt produs de consum care sa-i faca si mai fericiti! Fericirea a devenit cel mai profitabil brand al tuturor timpurilor. Lasand  gluma la o parte insa, sa constientizam ca, in fapt, …  „regele este gol”.

Fericirea servita la pachet nu ne este de niciun folos, ba mai mult, ne indeparteaza de noi insine.

Psihologii si economistii nu vor putea niciodata sa ne furnizeze notiuni valide ale fericirii, deoarece au ignorat acele tipare de gandire esentiale in descifrarea fericirii autentice: filosofia si religia (Richard Schoch). Au facut abstractie de componenta ei morala, de dimensiunea ei transcedentala. Caci, asa cum ne invata Plotin, „fericirea rezulta nu din existenta unor bunuri materiale, ci dintr-o dispozitie interioara, atunci cand Sufletul se afla in cugetare.”. Economistii inteleg prea bine ca stiinta religiei si filosofiei prezinta un pericol financiar real pentru „industria placerii”: intelepciunea anticilor – fiasco -ul financiar al dealerilor fericirii din ziua de azi!

Povestea dobandirii fericirii este unica pentru fiecare persoana in parte. Fiecare dintre noi suntem preocupati de posibilitatea dobandirii propriei noastre fericiri. Avem neintrerupt, de la nastere pana la moarte, o sete de fericire personala. Un fel de fericire personalizata, sa-i zicem. Ca orice mister, fericirea nu poate fi gasita si nu ni se dezvaluie decat daca este cautata: ea nu apare din senin, nu se invata din carti si, in nici un caz nu ne va coplesesi in urma incantatiilor fara numar: ”sunt un om fericit, sunt un om fericit, sunt un om fericit…”.

Fericirea se afla doar daca parcurgem singuri calea catre ea, calea care deja ne-a ales pe noi (R.Schoch). Calea este insasi viata personala a fiecaruia dintre noi, cu bunele si relele ei, iar fericirea noastra este direct proportionala cu gradul cat de bine ne achitam de obligatiile fata de viata noastra. Fericirea este tocmai o viata implinita! Acelasi autor mai spune: ”Sfarsim fiecare cu singurul tip de fericire care ne este la indemana: aceea care ni se potriveste, pentru care suntem daruiti, fiind „armonizata” la ritmul si stilul de viata caracteristic ”. Prin urmare, fericirea nu poate fi altceva decat o intoarcere treptata in noi insine, o descoperire a unei parti din noi, o intoarcere acasa!

(2459)