Camille Claudel-August Rodin: teroarea sentimentelor

– Lasa-mi mie sufletul acestei fiinte, se ruga umil, cu voce mieroasa Ingerul Intunericului. Promit sa am mare grija de el. Voi fi darnic. Ii voi da fara rezerve daruri si trairi nebanuite de care putini oameni au stiinta. Acest suflet va atinge genialitatea. Si ca sa fii multumit, uite, sunt gata sa-i dau chiar si Iubirea. Ce zici? Mi-l dai?
– Ti-l dau, raspunse cu tristete, dur insa, Ingerul Luminii. Va fi un suflet chinuit, predestinat durerii. Nu pot face prea multe pentru el. Dar sa stii ca intotdeauna voi fi la portile acestui suflet pentru a-l pazi cat pot de mult de tine. Caci il vei complesi cu daruri, dar ii vei aduce si chinuri. Il vei inalta pe culmile trairilor si sentimentelor celor mai inalte, dar vei tine langa el Intunericul, Deznadejdea si Singuratatea. Vei lasa Iubirea sa-i cotropeasca inima, dar Iubirea ta va fi cruda si oarba.

Ingerul Intunericului ranji triumfator si-i intoarsea spatele Ingerului Luminii pe a carui obraz se prelinse o lacrima. Caci stia: destinul acelui suflet nou nascut, Camille Claudel, nu este in mainele lui. Claudel s-a nascut purtand in ea povara genialitatii, iar geniile, se stie, sunt victimile timpurilor in care traiesc. Neintelegere, respingere, neacceptare este tot ceea ce primesc oamenii de geniu de la contemporanii lor. Moartea este cea care ii salveaza de la uitare.

Camille Claudel (1864-1943) a fost o deschizatoare de drumuri in arta sculpturala a sf. sec. XIX, inc. de sec. XX. Intr-o societate profund patriarhala, in care femeia era inghesuita in roluri limitative de mama, sotie, eventual amanta, Claudel a indraznit sa spuna “Nu!”. Ea isi mai dorea ceva: sa sculpteze. Mama, Cecile Cerveau, sora mai mica Luisa, cei de la Ecole des Beaux-Arts din Paris au fosr oripilati si intrigati de sfidarea regulilor sociale de catre aceasta faptura fragila ce purta doi ochi albastri ca adancul marii. Au respins-o brutal.

Ingerul Intunericului isi facea docil datoria. Tatal, Louis Prosper, fratele Paul, sculptorul Alfred Boucher, cei de la Academia Colarossi au avut curajul increderii in talentul ei. Ingerul Luminii ramanea langa Camille.
– Fata asta stie sa sculpteze. Eu nu am ce sa o invat. Va invata sa sculpteze doar muncind.

Cel supranumit “legenda timpului sau”, “copilul fara rusine”, sau “cel mai mare desfranat de la Hugo incoace”, Auguste Rodin, a fost uimit de delicatetea cu care Camille a sculptat in marmura de Paros piciorul admiratorului si modelului ei Giganti. Rodin stia ca se afla in vecinatatea geniului pur. El si-a dat seama ca fata asta stie ce vrea, pe cand el … “Eu nu mai stiu demult!”, isi spunea el sie insusi in momentele de blocaj artistic.

Despre relatia de iubire dintre Claudel si Rodin putem gandi doar incadrand-o strict in perimetrii ei istorici. Suprapunerea mentalitatii si judecatilor de secol XXI peste o realitate istorica de secol trecut ne va dirija inevitabil catre ganduri si pareri pe cat de gresite, pe atat de simpliste.

Cand l-a intalnit prima data pe celebrul deja Rodin (1882 sau 1883), Claudel avea doar 18 ani. Rodin avea de doua ori cat varsta ei: 40 de ani.

Impreuna cu prietena sa, devotata Jessie Lipscomb, Camille a abandonat studiile si a inchiriat un atelier in care munceau pana la epuizare. Aveau insa nevoie de acces la lumea masculinizata a pleadei sculpturale. Camille nu-si dorea decat sa sculpteze iar arta ei sa fie recunoscuta, apreciata. Rodin avea nevoie de maini de lucru in atelierul sau pentru monumentala lucrare, comanda oficiala, “Portile Purgatoriului”. Jessie si Camille ramase fara bunul lor mentor Alfred Boucher, plecat la studii la Roma, au acceptat oferta lui Rodin de a lucra in atelierul sau. Oare atunci s-au deschis portile iadului pentru Camille? Nimic nu se poate inalta la umbra marilor arbori, spunea Constantin Brancusi in anul 1907, cand, numai dupa cateva luni de lucru in atelierul lui Rodin, si-a dat seama ca nu are nicio sansa de crestere si a plecat. Camille insa a realizat acest adevar doar dupa 10 ani de relatie amoroasa cu Rodin. Era insa prea tarziu. Ingerul Intunericului devenea tot mai puternic, iar Camille nu putea sa i se impotriveasca.

Cine a fost Rodin pentru Claudel?

Profesor sau iubit? Parerile biografilor sunt atat de impartite, iar elementele care stau la baza relatiei profesionale dintre cei doi sculptori au fost atat de mult puse in umbra relatiei lor de iubire, incat astazi se vorbeste aproape exclusiv despre … iubirea dintre cei doi.
Cine pe cine a influentat in demersul artistic?
Cine de la cine a “furat” idei?
Cine s-a folosit de celalalt mai mult?
Ar fi gresit sa spunem ca Rodin a fost un profitor care a tras doar foloase de pe urma relatiei sale cu Claudel. De fiecare data cand avea ocazia, Rodin o ajuta pe Claudel, introducand-o in lumea greoaie de atunci a mondenitatii.

Criticii de arta Gustave Geffroy, Roger Marx si admiratorul ei dintotdeauna Mathias Morhardt, prietenii lui Rodin, au ajutat-o sa expuna de cateva ori. Rodin stia ca o cariera artistica depinde in cea mai mare masura de relatiile sociale, de institutiile aferente, de bani si de reputatia sociala pe care o are artistul. Incerca cum putea sa o ajute sa inteleaga acest lucru si pe mai tanara sa iubita. Viata publica insa o deranja pe Camille. Seratele organizate la Daudet sau la fratii Goncourt nu erau pentru ea decat niste locuri cu “barbati prost imbracati”.

Claudel avea naivitatea sa creada ca “geniul artistic porneste din interiorul individului si ca va fi recunoscut direct proportional cu valoarea lui intrinseca”. (Anne Higonnet).

Adevarul este spus doar pe jumatate. Camille s-a izolat cu buna stiinta, iar pentru gestul ei a platit crunt cu singuratate si nebunie. Cea care era pentru Rodin mai intai de toate sursa de inspiratie, model, confidenta si apoi iubita, a fost intr-un final strivita de imensitatea talentului acestuia si de propriai naivitate de a se increde doar in talentul sau si in timpul care-i va aduce recunoasterea publica. Pentru o femeie din acea perioada oportunitatile de realizare artistica erau foarte limitate si de scurta durata. Cea care soptea candva la urechea lui Rodin: ”Sunt cea mai fericita femeie din lume. Te iubesc”, dupa 10 ani ii arunca cu ura in fata:”Mi-ai furat totul: tineretea, munca. Este imposibil sa traiasca cineva cu tine!”.

Un atelier infect, dezordonat, plin cu pisici, sticle goale de alcool si multe-multe sculpturi finalizate sau doar incepute era tot ce o inconjura pe Camille dupa plecarea ei din atelierul lui Rodin. Dupa moartea tatalui sau (1913), familia pur si simplu a renegat-o. Rodin devenise pericolul si subiectul esential in accesele de paranoia de care Cecille suferea tot mai des. Zeci de reclamatii in care Rodin era invinuit de la furt pana la planificarea izolarii si uciderii ei zaceau pe birourile Ministerului Culturii.

Cecille era la indemana Ingerului Intunericului.

Si-a distrus foarte multe lucrari, traia izolat, iar in accesele ei de furie impotriva lui Rodin si a tuturor mama si fratele ei, Paul Claudel, au vazut doar un pericol public. A fost luata din atelierul sau si internata intr-un azil de nebuni. Nimeni din cei apropiati ei, familia ei, nu a inteles cat de ranita si singura era acea fiinta. Viata ei atarna de un pic de Iubire si acceptare pe care o astepta de la cei pe care-i iubea. Avea nevoie de ei. Ingerul Luminii isi tinea mainele strans apasate pe ochi. Rautatea si meschinaria umana il orbise!
Nu a stiut niciodata cand a murit Rodin (1917). A continuat pana la moarte sa fie persecutata de fantoma acestuia. “ … tu mi-ai luat tot!”.
Camille nu este bolnava, striga cu disperare vechea prietena Jessie Lipscomb cand o viziteaza la spitalul de boli psihice din Montdevergues in anul 1929. Mathias Morhardt face o acuzatie grava la adresa, acum renumitului poet, fratele mai mare a lui Cecille, Paul Claudel: ”Si-a inchis sora de geniu. Oare pentru a nu se afla in umbra ei?”

Dupa 30 de ani de exil si izolare in diferite azile de nebuni (1943), 30 de ani in care Camille ii scria frecvent fratelui sau ca cel mai greu ii este sa suporte momentele cand stie ca nu este nebuna, moare singura si uitata de toata lumea. Nebunia era peste tot in jurul ei. Fratele care credea ca l-a gasit pe Dumnezeu, nu o viziteaza in acest rastimp decat de 7 ori (mama sa nu o viziteaza niciodata). Trupul fragil si chinuit de trairi al celei ce a speriat cu genialitatea sa o lume intreaga a fost ingropat laolalta in mormantul comun de la Azilul de boli psihice din Montfavet. Nimeni nu a mers in urma sicriului. Si atunci un Inger si-a varsat o lacrima pe Pamant. Era Ingerul Luminii!
Galina Turtureanu

(2175)