Nu e vorba de Anul Domnului, sau cum ne obligau comuniștii să spunem (și unii neștiind despre această cenzură ideologică ateistă încă mai folosesc formula:  înaintea erei noastre) ci de inițialele celui mai fascinant actor francez : Alain Delon, care continuă să fie de un magnetism indiscutabil și infinit la cei 77 de ani ai săi (deloc demolat ca Belmondo, cu o sănătate, surprinzător, mult mai fragilă), ce s-a prezentat la Festivalul de la Cannes ediția 2013.

Prezența lui pe Croazieră, a fost proiecția peliculei care l-a lansat, chiar dacă n-a fost debutul, „Plein Soleil” /„În plin soare” sub o ploaie de aplauze, (din 1959, de curând restaurată) , și care i-a deschis drumul spre „Rocco și frații săi”, și mai apoi spre formidabilul „Ghepardul”, amblele ale unui mare maestro: Luchino Visconti. În sală, pe lângă un public feminin și nu numai, în pragul isteriei (ar fi avut multă treabă bătrânul Freud), și aparținând tuturor generațiilor, se afla și unul dintre actorii fetiș ai lui Ingmar Bergman : Max von Sydow (l-ați revăzut, de curând, la DaKino în „ Extrem de tare și incredibil de aproape”, iar pe Croazetă era și el pentru un clasic, al italianului Zurlini „ Deșertul tătarilor”, pe care am încercat să-l strecurăm, pe micul ecran, până în 1989, la care reprezentantul C.C.-ului –Comitetului central al PCR– enervat a întrebat : Și unde sunt tătarii?)

Mai era și primarul Parisului ca cinefil, tratat cu niște huiduieli, în Sala Debussy, dar și cineastul Alexander Payne (cu „Nebraska” în competiție și care a luat un premiul pentru actorul său Bruce Dern, dar încă nu știa), care chiar iubește a 7-a artă, și vede și ce fac alții, dar și Ministrul culturii, Aurélie Filippetti, cea care i-a înmânat decorația Statului Francez lui Cristian Mungiu.

Și pentru că suntem la capitolul români celebrii, am fost extrem de fericită și mândră când Delon a amintit-o, cu tandrețe și neștearsă recunoștință, pe Elvira Popescu, ocrotitoarea și profesoara sa de teatru (și dacă tot avem o sală de spectacole la Institutul francez, care poartă numele marii tragediene, poate că-l vom îndupleca să includă în turneul său teatral, cu fiica lui, și București-ul, că nu doar în Japonia e un zeu pentru publicul său! Numai câți/câte îi poartă numele!) A mai vorbit și despre Maurice Ronet, cu care era mare prieten, dar în toate scenariile îl omoară (aluzie și la „Piscina”, cu Romy Schneider, care are o foarte scurtă apariție și la René Clément, căruia i se sărbătorește centenarul, inclusiv la Cinematecă).

La final a făcut și un banc, mărturisind că nu se mai recunoaște, deși și la început, a sugerat că nu e cazul să se strige :Bravo , înainte de proiecție, că poate n-o să ne placă (umor ce nu-i stă în fire, după cum a mărturisit hâtru). Ei bine că tot el a jucat și în noua versiune a „Talentatului Domn Ripley”! (Culmea, acolo în ecranizarea mult regretatului Minghella, care a filmat în România cu Nicole Kidman : „Cold Mountain”- o dovadă în plus că lumea-i mică și toate sunt un imens puzzle, canalia era Matt Damon, care în „Liberace” din ediția caneză de anul ăsta, chiar face o operație esteică, nu neapărat de întineriere, ci de schimbare de chip).

Delon a adus un omagiu maestrului său absolut (ce-mi place când lumea nu-și uită modelele). René l-a făcut celebru, filmul a făcut înconjurul lumii și a avut un succes fulminant. Fără el n-ar mai fi fost aici și nu am mai fi avut noi la ce visa.

Un film extra- ordinar (din două cuvinte), cu un băiat cu ochii albaștrii și un zâmbet fără egal, care-și iubește publicul și poate și de asta e atât de iubit. Mai mult, a rămas în sală la proiecție. Ce-și poate dori mai mult un pasionat de cinema?

P.S. Separat a declarat că nu l-ar refuza pe Polanski dacă i-ar oferi un rol. Sper că s-a făcut auzit! Ar fi un câștig de ambele părți!

Irina-Margareta Nistor

(630)