RaLix
"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein
Ralix the others. Discover Yourself
Ma uitam zilele trecute la un film, cu multe batai si inventii tehnologice si m-am surprins gandindu-ma la primul film de super actiune vizionat. Celebrele batai cu Van Damme si Sly Stallone. Cautam cu indarjire amintirea emotiei de atunci si incercam sa o readuc in contextual actual cu toate noutatile aferente, si…nu mi-a iesit, mai mult decat atat m-am trezit zambind la toate giumbuslucurile agentului secret pe care il prezenta CIA, Homeland si nu mai stiu cate alte agentii secrete, din filmul cu pricina.
Vremurile s-au schimbat, filmele nu mai au savoarea de altadata, cartile nu ne mai sunt atat de necunoscute, muzica nu ne mai incanta la fel. Stim asta! Si este un subiect transformat intr-un cliseu aproape de derizoriu. Intrebarea mea este ce ne mai uimeste? Ce ne mai surprinde? Ce ne mai incanta?
Experienta trairii fiecarei zi cu neasteptate emotii ar trebui sa fie un mod corect de cantarire al anostiei vietii. Se pare ca nimic nu ne mai ajunge si nimeni nu ne mai este de-ajuns.
Intr-un mod de viata dus la din ce in ce mai multe extreme si cu o viteza ce depaseste orice calcul logic matematic, ajungem sa asteptam sa treaca timpul ca sa ne luam vacanta, ziua de munca, orele de asteptare dintre mese, petreceri, intalniri cu oameni dragi, ca sa ajungem mai repede intr-un undeva care ne va implini la un moment dat. Am complicat un pic exprimarea (ma pricep sa fac asta) grabindu-mi evident terminarea articolului. Tipic mie, noua pana la urma.
Ideea care incepe sa ma macine, este ca suntem grabiti tot timpul, si drept urmare ne asteptam intr-o continua miscare, trecerea momentului, a timpului, fara sa realizam ca de fapt ne asteptam terminarea momentelor noastre.
Ne grabim sa inceapa saptamana ca sa ne apucam de o dieta sau carte noua. De luni voi manca fara paine, voi citi macar 50 pagini pe zi, ma voi intalni cel putin cu un prieten saptamanal, si pot continua cu multe alte exemple.
Asteptam sa treaca ziua de joi pentru ca vine weekend-ul. De vineri ma voi distra mai mult, voi iesi mai des, voi invata sa calaresc in weekend si promit ca de weekend-ul urmator ma voi bucura de cel putin doua plecari din orasul in care locuiesc pentru a merge la mare…munte…undeva.
Imi doresc sa treaca mai repede ziua de lucru pentru ca nu-mi plac colegii si nici seful, astfel ca daca trece ziua mai repede ma pot bucura ca in sfarsit a mai trecut o zi si scap de ei.
Dimineata fugim la locurile de munca, seara alergam spre orele de somn. Nu mai stim sa mergem la pas si nu mai putem gandi in timp, trebuie sa decidem pe loc si rapid…va trece momentul si vedem noi consecintele…
Daca e marti sunt trei ceasuri rele si evident ca abia astept sa treaca ziua ca nu care cumva sa mi se intample vreo napasta.
Miercurea e cea mai obositoare dintre zile pentru ca realizez ca sunt abia la mijlocul saptamanii de lucru si trebuie sa mai indur inca doua zile de munca.
Pentru cei dintre noi care lucreaza departe de tara chinul este la fel de mare, astept sa vina sarbatorile ca sa ajung acasa, sau, astept sa vina decembrie chiar daca eu sunt in septembrie, pentru a ma putea relaxa intre sarmalele mamei, sau, astept sa vina iulie sa ma duc la Mamaia, chiar daca eu locuiesc in Paris momentan si ma aflu in luna aprilie.
Evident exemplele pot continua si stiu ca nu le-am ales pe cele mai hilare, ideea este sa constientizam ca asteptam sa ne treaca vremea. Motivele pentru care facem asta nu au un fundament neaparat sanatos si de cele mai multe ori ne este indus fara sa-l constientizam la adevarata lui drama.
Suntem in secolul vitezei, si ca sa putem supravietui trebuie sa ne aliniem multor km/ora. E un trend pe care il urmam fara sa ne gandim la consecinte si fara a mai avea timp sa decidem daca e bine sau rau, sau daca facem asta din rationamente proprii.
Alergam mereu dupa cate ceva, dupa cineva si uitam sa ne uitam la drum. Ajungem sa ne impiedicam spre finalul cursei si suntem catraniti ca n-am ajuns la timp, fara a aprecia parcursul.
Se apropie sfarsitul lui 2012 si ca fiecare sfarsit de an ne pierdem vremea in bilanturi, uneori am senzatia ca suntem toti niste mici contabili care calculam si echivalam…fu bine…fu rau…habar nu avem..a trecut si asta, mai vine un an si vedem noi cum ne descurcam. Sigur din ianuarie voi schimba lucruri…Si iata ca o luam de la capat.
N-ar fi mai bine daca am muta weekend-urile miercuri? Si nu ar fi mai interesant daca am reusi sa gasim placerea fiecare ore? Adrenalina nu ar fi mai activa daca am aprecia secunda si nu anul?
V-ati propus sa faceti acelasi lucru timp de o luna de zile? In fiecare zi, timp de 30 de zile, sa faceti o fotografie, sau sa cititi 10 pagini dintr-o carte de 300 de pagini, sau sa mergeti cu bicicleta 5 km…atunci ati observa ca avand o rutina, pe care o controlati, va ofera satisfactia timpului.
Cand faci o fotografie pe zi timp de o luna de zile, cand veti revedea peste ani fotografiile din acest proiect aproape garantat, va veti aminti emotia care v-a insotit pentru fiecare dintre cele 30 de poze.
Cand parcurgi un nr. de km cu bicicleta zilnic timp de o luna, la sfarsit oare nu observam cu satisfactie ca suntem un pic mai atletici si ca ne amintim cu drag de vreo frunza care avea o culoare aparte intr-un parc sau de o privire oachesa a unei personae intalnite in trafic? Incercati si minunati-va de momentul fiecarei clipe.
Am plecat de fapt de la un film si am ajuns la un serial.
Propunerea mea pentru 2013 ar fi sa va bucurati de timp, luati-l cand aveti nevoie si jucati-va cu el.
Timpul ne apartine si noi ne jucam cu el, noi il facem valoros, nu invers.
Revin intr-un articol viitor si la ideea cu filmele…bucuriile…pana atunci luati-va timp pentru voi si traiti-l!
Raluca Faibis
(1172)