Despre familiaritate, nou şi teamă la copii

29 views
0

Teama şi frica apar de cele mai multe ori în situaţii noi, necunoscute pentru care copilul nu are exersate alternative de răspuns. Lipsa explorării situaţiilor noi îl face pe copil, în timp, să prefere situaţiile şi contextele familiare pentru care deja exersate un mod de reacţie. Şi va evita să se confrunte cu situaţiile noi anticipând consecinţe negative. Rolul părinţilor este de a creşte familiaritatea copilului cu cât mai multe situaţii şi contexte şi a-i transmite mesajul că orice situaţie nouă poate fi o provocare de a trăi experienţe noi şi a învăţa noi moduri de a privi o situaţie.

„Ai grijă de tine!” Cuvinte şi gesturi de grijă.

Cum ne putem exprima grija şi afecţiunea faţă de copii într-un mod care să nu îi înveţe teama şi frica?

Ca părinţi ne exprimăm grija şi afecţiunea faţă de copiii noştri prin cuvinte şi gesturi. Folosim frecvent mesaje frecvente cum ar fi: „Ai grijă de tine”, „Ai grijă cu cine şi ce vorbeşti” şi a.m.d. O facem pentru că ne iubim copilul şi dorim să îl protejăm, dar şi pentru că ne este teamă „să nu i se întâmple ceva rău”. Ce învaţă însă copilul din acest mesaj? Că lumea este ameninţătoare şi periculoasă şi „în afara casei” se întâmplă tot felul de lucruri rele de care trebuie să te fereşti. Şi copilul învaţă să fie hipervigilent şi să fie atent la posibilele pericole şi ameninţări ca să se protejeze aşa cum a învăţat. Hipervigilenţa îi dă o stare de nelinişte care devine aproape permenentă. Starea de nelinişte devine un feedback fals pentru copil că întradevăr ceva rău se va întâmpla din moment ce are o stare de nelinişte şi agitaţie. Starea de nelinişte şi agitaţie produce un discomfort care nu îi permite copilului să vadă cu adevărat realitatea, ci doar o parte din ea. Doar acea parte din realitate care îi confirmă lui ipoteza pericolului şi ameninţării. Atunci când mintea copilului este preocupată să „caute” pericolul şi ameninţarea atenţia lui este redusă la ceea ce face el, la comportamentul sau acţiunile lui. Asta înseamnă că dacă ne dorim ca, copilul nostru să aibă un comportament potrivit într-o anumită situaţie, ne dorim ca atenţia lui să fie în mare măsură pentru acel comportament. Ne dorim ca atunci când trece strada gândul lui să fie la acest comportament. Dacă îi este frică sau teamă sau are o stare de nelinişte va fi mai puţin atent la comportamentul lui de trecere a străzii, ci se va gândi ce i se poate întâmpla.

 Care sunt alternativele ca să îmi protejez copilul într-un mod non-ameninţător?

Primul pas este să învăţ să exprim grija şi afecţiunea faţă de copil într-un mod mai potrivit. Şi al doilea pas este să învăţ cum să îmi gestionez propriile emoţii şi îngrijorări. Broşura vă prezintă informaţii despre ce este anxietatea şi cum vă puteţi reduce îngrijorările. În acest mod veţi putea avea mai mult confort emoţional în viaţa d-voastră de zi cu zi în rolul d-voastră de părinte şi veţi putea oferii copilului d-voastră mai multe momente de bucurie şi dragoste, în loc de teamă, nelinişte şi frică.

 Cum pot să îmi exprim grija şi afecţiunea într-un mod non-ameninţător?

O alternativă la „ai grijă ce faci” care îl poate învăţa pe copil ameninţarea şi pericolul, pot exprima grija şi afecţiunea printr-o îmbrăţişare şi cuvinte de apreciere şi afecţiune „Îmi eşti tare drag/ă, să ai o zi bună”. Studiile de psihologie în încercarea de a găsi ce anume face ca o relaţie să fie una care să ne aducă satisfacţii a identificat două comportamente cheie în relaţia cu persoana semnificativă din viaţa nostră, copilul şi iubitul/a. Primul comportament este ce facem şi ce spunem când ne vedem şi când ne despărţim de persoana semnificativă în timpul unei zile obişnuite. Memoria noastră înmagazinează/înregistrează această informaţie cu preponderenţă.

Ce le spunem când îi vedem? Ce cuvinte şi gesturi de afecţiune folosim? Îi îmbrăţişăm şi le spunem că ne-a fost dor de ei? Sau ne vedem de activităţile noastre şi atenţia noastră e centrată pe altceva?

Atunci mintea celuilalt, în timp, învaţă că prioritate este acea activitate şi nu persoana. Un simplu gest de apropiere şi apreciere când venim acasă şi ne revedem cu copilul îi dă copilului sentimentul de încredere şi de afecţiune. Aşa va învaţa şi înţelege că el este cu adevărat important pentru noi. Sau venim acasă cu gânduri de la muncă, cu griji financiare şi o stare de iritare şi „uit” să îi acord atenţie sau o fac într-un mod care îi arată copilului că mintea mea este în altă parte. Grija este un comportament pe care îl putem exersa. Să le acordăm celor dragi nouă cateva minute atunci când îi vedem sau la despărţirea de ei. Minute în care exprimăm prin gesturi şi cuvinte aprecierea şi afecţiunea. Al doilea comportament cheie care face ca o relaţie să ne aducă satisfacţii este ce facem zi de zi pentru copilul sau iubitul/a noastră. E un gând important pe care e nevoie să îl am în minte. Ce bucurie i-am adus copilului meu astăzi? Şi aşa el va învăţa să ofere la rândul lui bucurii celor dragi. Poate fi faptul că am citit povestea lui preferată împreună, că am dansat dansul ei/lui preferat, ne-am jucat jocul preferat sau am stat şi am povestit ce am făcut în timpul zilei. E momentul de recompensă pe care il ofer zilnic.

Copiii au nevoie de o rutină a gesturilor de afecţiune şi grijă ca să se simtă în siguranţă şi să simtă că sunt iubiţi.  Starea de bine a noastră şi a copilul nostru e dată de bucuriile zilnice, care par mici. Este o iluzie să credem că starea de bine vine din lucrurile mari şi rare. Ceea ce facem şi trăim zilnic alaturi de cei dragi este ceea ce ne dă starea de satisfacţie în relaţie. Mulţi părinţi îşi fac griji că nu au suficiente resurse financiare sau de timp pentru a aduce bucurie în viaţa copilului lor. Ca şi noi adulţii, şi copiii au nevoie de timp petrecut împreună şi gesturi zilnice de afecţiune şi mai puţin de obiecte sau gesturi mari ca să se simtă iubiţi. Ne putem opri din muncă pentru 2 minute să să mergem în camera copilul şi să le acordăm atenţie pentru ceea ce fac. Copiii cer atenţie când ea lipseşte. Când oferim atenţie rar, nepredictibil şi fără consistenţă. Stam cu ei 2 minute si le spunem un cuvânt de apreciere pentru ceea ce fac „Desenul tău e tare frumos! Îmi place cum ai folosit culorile!” sau „Ce mai faci?”. Asta le arată copilul că suntem acolo alături de ei şi ne pasă cum se simt şi ce fac. Şi mă pot opri din muncă să le trasmit acest mesaj simplu.

Care este diferenţa dintre un comportament de precauţie şi unul din îngrijorare şi teamă?

Să învăţăm să fim părinţi precauţi şi mai puţin anxioşi

Ce însemnă să fiu un părinte precaut? Să aleg contexte potrivite şi sigure pentru copil. De exemplu, este un comportament de explorare să îl învăţ pe copilul meu să meargă pe bicicletă, asta îi va o stare de bine şi relaxare. Şi va fi un feedback pentru el că poate realiza şi acest lucru. Precauţie sănătoasă este să mă asigur însă că de fiecare dată poartă casca de protecţie când merge pe bicicletă. Ar fi riscant şi total nepotrivit din partea mea ca şi adult să nu îl învăţ siguranţa. Dacă aş acţiona din teamă şi frică şi mintea mea ar anticipa numai consecinţe negative ale mersului pe bicicletă, cel mai probabil aş evita să îl învăţ pe copil să meargă pe bicicletă ca formă de evitare a consecinţelor anticipate, ca o protecţie.

Despre posibil şi probabil în viaţa de zi cu zi

Unii părinţi când trăiesc teama şi frica confundă posibilul cu probabilul. Nimeni nu ne poate garanta siguranţa totală. Viaţa este nesigură. Şi avem nevoie să învăţăm să tolerăm nesiguranţa. Dar faptul că nu ştim ce se va întâmpla în viitor nu înseamnă că este probabil să se întâmple lucruri rele. Însemnă doar că avem mai multe posibilităţi decât mintea nostră şi le poate imagina în prezent. Este posibil să se întâmple tot felul de evenimente. Atât plăcute, cât şi neplăcute. Probabilitatea lor însă este diferită. Când zâmbesc unei persoane este mai probabil să primesc zâmbete, dar există şi posibilitatea să primesc cuvinte sau gesturi agresive. Însă este mai puţin probabil. La fel, e important ca părinte să facem diferenţa dintre ce este posibil să se întâmple şi să tolerăm incertitudinea şi ce este probabil. Sunt părinţi care spun că e firesc să fie atat de „precauţi” pentru că au trecut „numai prin experienţe negative”. Să fie asta realitatea? Sau e mintea noastră care atunci când trăieşte în mod constant cu teamă şi frică percepe numai acea realitate care îi confirmă ipoteza? Emoţiile, gândurile şi comportamentele noastre sunt strâns legate. Atunci când ne este teamă avem gânduri din teamă şi acţiuni din teamă. Percepem în consecinţă o realitate deformată. Când mi-e teamă că ceva rău i se va întâmpla copilului meu, mintea mea începe să producă gânduri din teamă, tot felul de scenarii prin care mintea crede că poate preveni acel eveniment catastrofal. Şi voi acţiona în consecinţă. Voi avea acţiuni de prevenire a acelor consecinţe negative. Atunci când gândesc în acest mod capacitatea mea de a oferii gesturi sau cuvinte de apreciere copilului meu este foarte limitată. Mintea este este „ocupată” cu altceva. Când avem emotii de bucurie, atunci vom avea gânduri din bucurie şi vom putea fi generoşi cu cei din jurul nostrul. Ceea ce în fapt ne şi dorim. Oferim ceea ce ne dorim, adică afecţiune şi siguranţa copilului nostru când avem gânduri de afecţiune, de drag şi mai puţin când mintea noastră, tot din grijă, se îngrijorează. Când ne îngrijorăm pentru cel de lângă noi, ne îndepărtăm de el. Se crează o distanţă. Şi se pierde intimitatea emoţională dintre părinte şi copil.

„Vezi să nu greşeşti!”, „Nu e bine ce ai făcut!”

Despre critică, teama de greşeală şi anxietate

Auzim frecvent mesaje de tipul „Nu pune mâna”, „Nu alerga că o să cazi!”, „Ai grijă să nu greşeşti!”, „Eşti un tâmpită/prost/ă.”, „Nu eşti în stare de nimic!”. Ce învaţă copilul din aceste mesaje? Primul lucru pe care îl învaţă este că nu este bine ce a făcut. Că ar fi trebuit să facă altfel ca părintele să fie mulţumit de el. Şi astfel de mesaje repetate îl învaţă pe copil teama de a mai face ceva pentru că va fi criticat şi învaţă că orice face are un rezultat negativ. Şi mai învaţă din păcate că valoarea a ceea ce face el depinde de răspunul din partea celorlalţi, a persoanelor importante din viaţa lui. Copilul devine hipervigilent faţă de acţiunile lui pentru că orice acţiune a lui poate fi o confirmare a lipsei lui de valoare. Hipervigilenţa aşa cum am mai discutat anterior scade performanţa cognitivă a copilului sau adultului. Şi copilul îşi va reaminti cum s-a simţit atunci când a realizat o acţiune, adică teama, frica, anticiparea dezamagirii celuilalt şi mai puţin performanţa reală. Pentru că atenţia lui era centrată pe teama de greşeală şi mai puţin pe ceea ce făcea. Ce poate face un părinte în această situaţie este să spijine copilul în a-şi centra atenţia asupra performanţei reale şi mai puţin asupra emoţiilor. Şi feedback-ul să fie întotdeauna pe care a reuşit copilul să facă şi NU pe ce nu a făcut. Aici se aplică aşa numita „regulă a mortului”. Adică să nu îi spunem copilului ce să NU facă, ci ce are de făcut şi ce poate să facă.

Descrie situaţia: înţeleg că ai avut test la matematică
Validează efortul copilului:
testarea poate fi un moment dificil şi în acelaşi timp o provocare, cum a fost pentru tine testul?
Oferă feedback specific copilului:
te-ai descurcat grozav la exerciţiile XZJ
Sprijin pentru dezvoltare:
observ că ai nevoie să mai exersezi exerciţiile de tipul ABC, cu ce te pot ajuta?

psiholog clinician Domnica Petrovai

(860)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *