Empatie si placerea calma de sine-Ideea de iubire de sine are o istorie bogata in conotatii negative. Aceasta istorie de condamnare morala a contribuit la raspandirea inabilitatii de autoacceptare si chiar la ura de sine.
Carl Rogers a inteles ca prima sarcina a psihoterapiei e sa reduca atitudinile negative fata de sine; fara asta, clientul nu are motivatia necesara pentru a duce efortul schimbarii (Pentru cine sa fac efort? Pentru mine? Dar nu dau doi bani pe mine!).
“In psihoterapia încununată de succes, atitudinile negative faţă de sine se reduc, iar atitudinile pozitive se amplifica. Am masurat cresterea treptata a acceptarii de sine si am studiat cresterea
corelata a acceptarii altor oameni. […] Clientul nu numai ca se accepta pe sine – expresie ce ar putea avea conotatia unei acceptari ezitante si fara tragere de inima a inevitabilului; el ajunge de fapt sa se placa pe sine. Nu se place la modul laudaros sau de afirmare de sine, ci simte o placere calma de a fi el insusi.” (Carl Rogers – A deveni o persoana)
Se bucura in ultima vreme de un succes dubios expresia “a se iubi pe sine”. Spun dubios din doua motive:
– Pentru ca adesea implica ideea de “ma iubesc pentru ca am descoperit motive pentru care merit sa fiu iubit”; ori “placerea calma de a fi eu insumi” nu are nici o legatura cu “meritul”. Meritul e un diferentiator fata de altii si induce idea competitiei, or, a ma placea pe mine merge in paralel cu empatia fata de altii.
– Pentru ca, desi foloseste un termen mai tare relational (a se iubi) fata de originalul rogersian (a se placea), noua filosofie a iubirii de sine este inteleasa mai degraba ca invers proportionala cu “a-mi păsa de altii”; Carl Rogers spune ca acceptarea de sine creste corelat cu acceptarea celorlalti.
O alta idee populara este “sa evitam contactul cu persoanele care ne fac rau/ ne incarca negativ/ ne storc de energie.
Căutăm compania oamenilor care ne sunt simpatici. Cuvântul simpatic are ca origine elinul συνπαθετικος [syn = (împreună) cu + pathetikos = care emoţionează]. Simpatic desemnează din ce în ce mai mult o persoană cu care ne place să trăim împreună micile bucurii cotidiene. În paralel, pentru a desemna exprimarea emoţiilor puternice, a suferinţei, a fost din ce în ce mai folosit cuvântul patetic; romantismul generalizează folosirea sa ca exprimare a unei experienţe profunde, solitare, greu de împărtăşit; în fine, în engleza americană de azi, tot mai des pathetic este utilizat într-un sens peiorativ (= jalnic, vrednic de milă). Această evoluţie pare sa confirme aforismul potrivit căruia „oamenii sunt fericiţi în acelaşi mod, dar fiecare om e nefericit în felul său”.
Ca să mergem împreună într-o excursie ar fi bine ca tovarăşii de drum să-mi fie simpatici; probabil ca ne vom simţi bine împreună, apoi ne vom întoarce la grijile cotidiene. Dacă însă e vorba de oameni pe care îi văd în fiecare zi, e nevoie de mai mult: să înţeleg trăiri diferite, să pot vedea lumea din papucii celuilalt. Adica sa fiu empatic. Atunci, lumea va parea mai putin ostila si eu voi putea sa-mi savurez in liniste placerea de sine impreuna cu altii.
psihiatru Dan Ghenea
(1949)