Am luat-o de lunea.

De fapt, chiar cu o luni mai înainte, când tot la Athénée Palace Hilton se sărbătoreau cei 15 ani ai Fundației Vodafone și descopeream pe lângă charismaticul doctor  Raed Arafat (venit parcă în România nu pe un cal alb, ci pe un elicopter SMURD) și pe extraordinarul medic Cătălin Cristoveanu, despre care ar trebui să se facă un film la fel de izbutit precum cel despre Marie Curie (cu Isabelle Huppert),  racord cu spitalul la care nu doar lucrează, ci se dăruiește, întru totul, cu un entuziasm, fără margini, pentru ca să supraviețuiască mulți dintre nou-născuții ce până nu de mult n-aveau nicio șansă.

Tot atunci am revăzut povestea copiilor de la Casa Mia (ce frumos sună dacă stai să te gândești, că e un joc de cuvinte poate fi și  Casa Mea —a celor fără de adăpost— la fel ca la Mamma Mia/ Mama mea!).

În aceeași sală Le Diplomat, avea să se țină Gala Regală, odată cu lansarea oficială în România a Premiului Internațional a Ducelui de Edinburgh (care există din 1956) în prezența Altețelor Lor Regale Principesa Margareta și Prințului Radu, alături de Altețele Lor Regale: Contele și Contesa de Wessex, mai exact Eduard, fiul cel mic al Majestății Sale Elisabeta a II-a, și soția acestuia, serafica Sofia.

Într-o atmosferă cu adevărat princiară, însoțită de acordurile duioase la harpă ale Emanuelei Iulia Calei am ascultat discursuri cu interesante și mai ales un final strălucit al Alteței Sale Regale Contele de Wessex, către sprijinitorii financiari ai proiectului, citându-și jumătatea: „You make fortunes, We change fortunes”. Pe românește neieșind la fel de spectaculos: „Voi vă faceți norocul, Noi îl schimbăm”, pentru că în traducere nu are neapărat și conotația de avere! Înaintea discursului Excelenței Sale, Ambasadorul Marii Britanii la București,  Oana Pellea a recitat pe românește o poezie pe care o cunoștea audiența majoritar vorbitoare de engleză: „If”/ „Dacă” a lui Rudyard Kipling, care de acolo de unde se află cu siguranță că a zâmbit și s-a înduioșat în egală măsură, cu noi. Mai mult decât atât, actrița a început prin a mărturisi regretul că nu mai poate participa la acest program care presupune voluntariat, abilități personale, abilități fizice, aventură și proiect rezidențial, pentru că se adresează celor între 14 și 24 de ani, ea împlinind  25, cu doar o zi mai înainte!

Pun  pariu că sunteți curioși să știți meniul de după intonarea imnurilor Marii Britanii și al României:

Prepeliță gătită în două stiluri, Piept de prepeliță la grătar, pulpe de prepeliță în vin roșu și salată de ouă de prepeliță, File de somon roial la grătar, Sparanghel verde, cartofi în șofran cu tarhon și caviar de somon scoțian; Tartă cu căpșuni, Sorbet de zmeură și coajă de lămâie caramelizată;

Cafea și ceai.Băuturi: Vin alb: Lacerta Sauvignon Blanc 2011,Vin roșu: Lacerta Cabernet Sauvignon 2010;* opțiuni vegetariene sau vegane disponibile la cerere.

În egală măsură cred că vă preocupă Dress Code-ul: Lounge Suit,  pe care l-am căutat repede pe Internet și am aflat că e oarecum echivalent cu cel de cocteil, la doamne cu fustă lungă, pantofi de piele și neapărat ciorapi fini, iar la domni costum și cravată. Au fost, însă, și multe deux- pieces-uri elegante, cu fuste trei sferturi inclusiv cea zmeurie, asortată cu înghețata de fructe de la desert, a Principesei Margareta. Moștenitoarea noastră cu distincția sângelui albastru, purta perlele bunicii sau ale străbunicii, (era trecut de ora 6 seara, deci era permis, așa cum m-a învățat cândva academicianul Mihnea Gheorghiu).

Miercuri 26 iunie Dress Code: Nostalgic  și în paranteză scria: indiferent ce înseamnă asta pentru dumneavoastră. Evenimentul „Before It’s Too Late” era racord cu titlul filmului pe care l-a prezentat, în carne și oase, Ethan Hawke: „Before Midnight”/ ”Înainte de miezul nopții”  , dar și cu numele  regizorului, și el de față, Rick Linklater în care era cuprins LATE.

Cu alte cuvinte, Până nu e prea târziu, susțineți programul „Fiecare copil în grădiniță” al Asociației Ovidiu RO (fostă OvidiuRom), păstorită de două foarte distinse doamne Leslie Hawke, tânăra mamă a lui Ethan, pentru că l-a adus pe lume la numai 17 ani, și Maria Gheorghiu, profesoara de pe plaiurile noastre. După un cocteil de la același Hilton  (unul dintre sponsori încă mai de demult ai ideii), s-a intrat în sala de la Palatul  Copiilor (cât de racord sună cu ținta acestui eveniment caritabil!). Fiind foarte cald, (Ceaușescu care se temea de aerul condiționat, ca să nu-i fie curent/corent , n-a dotat Sala cu așa ceva, și nici după aproape 24 de ani, nu s-a îndreptatat anomalia ) evantaiele au fost la mare căutare, iar după vreo 20 de minute, proiectorul a decis că nu suportă canicula. A urmat o pauză de vreo alte 20 de minute, pe care publicul a acceptat-o mai ceva ca în Italia sau Egipt, unde se împarte în două vizionarea,  având ocazia să-l asculte improvizând pe Ethan, acesta fiind un fel de bonus al spectacolului în sine. Ar mai fi de adăugat că inteligența acestui program constă în faptul că părinților, care-și duc copiii la grădiniță, zi de zi, li se dă un bon valoric de 50 de lei pe lună, ca stimulent. Importanța prezenței celor mici în comunități mixte este capitală. Întâi de toate că socializează și că nu intră nepregătiți direct la școală.

M-am bucurat că i-am putut spune pe viu, pe scenă lui Ethan Hawke cât de mult a reprezentat pentru noi înainte de Revoluție, în 1989, când am tradus pe video: „Cercul poeților dispăruți”, în care era un tânăr student la o Universitate, la care atunci visam fără speranțe și care, deși fusese obligat să recunoască lucruri care nu se întâmplaseră, și să-și toarne profesorul, la final, într-un moment de enormă emoție și curaj, își îndeamnă colegii să fie alături de un dascăl minunat, învățându-ne astfel ce înseamnă libertatea, mai cu seamă atunci când n-o aveam.

Și ar mai fi de reținut ceea ce remarca la conferința de presă, cât de importantă este inițiativa mamei sale și a Mariei. Propria lui fetiță dacă ar fi provenit dintr-un mediu defavorizat, ar fi fost socotită cu un handicap grav și izolată, pentru o simplă dislexie tratabilă cu experți și răbdare.

Leslie a venit în România acum 13 ani cu Corpul Păcii, un program de voluntariat al guvernului Statelor Unite, instalat printr-o… ordonanță de urgență, i-am spune noi acum, de președintele Kennedy la 1 martie 1961. Ea a rămas inițial la Bacău, acum, însă, ocupându-se de zone largi rurale dezavantajate. Existența ei e asemenea unui script cinematografic, acum un an recăsătorindu-se ca în povești, la New York. Concluzia mea ar fi: cu orice faptă bună, pe care trebuie să simți nevoia s-o faci, nu trebuie să te lauzi, căci ea îți va fi răsplătită spectaculos, când te aștepți mai puțin.

Irina-Margareta Nistor 

(435)