Anul 1866. Dumnezeu  parea ca si-a intors fata de la Dostoievski, lasand cale libera tuturor demonilor sa-i macine scriitorului zilele si gandurile. Intors din strainatate cu inima zdrobita de refuzul Apollinariei Suslova de a-i accepta iubirea, Dostoievski este asaltat in Rusia de atat de obisnuitele deja greutati  financiare precum si de  imensa deznadejde existentiala. Crizele de epilepsie, tot mai frecvente, sunt o dovada graitoare in acest sens. Senzatia de vartej, nu de la stanga la dreapta, ci de sus in jos era semnalul cert ca o noua criza de catalepsie il asteapta in orice moment asa cum te-ar astepta moartea doar ca, spre satisfactia ei, te mai lasa un pic sa te chinui.  Dostoievski se zbatea intre datoriile care cresteau de la o zi la alta si o viata personala total dezorganizata: jocuri de noroc, femei acostate in suburbiile intunecate ale Petersburgului , dar si o atat de intensa si prolifica inspiratie artistica. Editarea romanului „Crima si pedeapsa” nu-i aduce eliberarea financiara in care se zbatea de atatea ani.

 „Banii, banii, blestematii de bani …”, era tot ce putea uneori sa spuna Dostoievski atunci cand trebuia sa-si amaneteze din nou haina pentru a nu muri de foame. El nu-si permitea sa scrie, asa cum o faceau aristocratul Turgheniev sau latifundiarul Tolstoi, „cand avea chef”. Dostoievski  traia din ceea ce scria. Putem spune ca a fost primul scriitor profesionist din Rusia. Incheirea de contracte dezavantajoase cu editorul Stelovski, luarea in avans a banilor pentru romanele inca nescrise l-au adus pe Dostoevski in anul 1866 in pragul disperarii. Avea nevoie de ajutor, avea nevoie de cineva care sa-i transcrie si pregateasca textele pentru editare. Avea nevoie urgenta de bani pentru a-si achita datoriile.

Romanul „Jucatorul” trebuia sa fie dat editorului Stelovski intr-o luna! Termen aproape imposibil de respectat! Si atunci prietenii il sfatuie pe Dostoievski sa angajeze o stenografa, profesie cu totul noua in Rusia acelor timpuri. Anna Grigorievna Snitkina era cea mai buna studenta a profesorului de stenografie P. Olhin . Dostoievski era in criza de timp, iar Snitkina visa la independenta financiara.

Patru octombrie 1866. Sankt-Petersburg. O frumoasa tanara, de inaltime medie, cu fata ovala, ochi caprui, veseli si parul de culoare cenusie se apropie timid de usa apartamentului lui Dostoievski din strada Mescianskaia Mica. Trage rapid de sfoara clopotelului de la intrare si la fel de rapid isi face semnul crucii de parca presimtea ca dupa acea usa o asteapta insasi Destinul.  Oricine ar fi refuzat  doar cele 50 de ruble drept plata pentru stenografierea celor 10 coli de tipar al romanului „Jucatorul”. Nu insa si Anna Snitkina.

Anna Snitkina s-a nascut in Petersburg, langa manastirea Alexandru Nevski, in anul 1847, anul debutului glorios al lui Dostoievski in lumea literara cu romanul „Oameni sarmani”. A citit acest roman cand avea 16 ani si s-a indragostit iremediabil de Ivan Petrovici, personajul modest si nobil, pe  care , din ciudate motive, l-a identificat cu autorul. Avea 20 de ani cand l-a intalnit pe batranul si bolnavul deja Dostoievski care implinise 45 de ani. Nu l-a placut si nu a placut-o din prima. Ea vedea in el un batran morocanos, capricios cu doi ochi de culoare diferita, iar el credea despre ea ca este prea tanara si neserioasa. Chit ca nu fuma , nu avea parul tuns scurt si nu vorbea vulgar ca femeile din miscarea nihilista atat de la moda in acele timpuri. Am vazut in fata mea un om ingrozitor de nefericit, aproape mort, chinuit si un sentiment de profunda mila si compasiune mi s-a cuibarit in suflet, scria mai tarziu Anna Grigorievna in amintirile sale.

Atentia, tandretea si prietenia Annei l-a frapat pe Dostoievski si l-a facut sa fie foarte sincer cu cea numele caruia l-a putut memora doar dupa 26 de zile, atat cat a durat scrierea si dictarea romanului „Jucatorul”, dar pe care in urmatorii 14 ani de casatorie a numit-o cel mai des „Netoska” asa cum au alintat-o parintii dupa numele Netoskai Nezvanova, personaj din romanul omonim al lui Dostoievski (1849) niciodata finalizat. Dostoievski ii povestea totul despre el si despre slabiciunile lui: femei, crize de epilepsie, probleme financiare, inclusiv si despre acel „absurd ghiont al destinului” ruleta ruseasca. Ce om, se mira Anna, nu ma cunoaste deloc, dar este atat de sincer si  deschis cu mine! Imi place sinceritatea lui!

 Dostoievski s-a indragostit, dar nu stia cum sa-si recunoasca iubirea in fata Annei.

Annei nici pentru o secunda nu i-a trecut prin minte ca Dostoievski facea aluzie la ea. Cine ea, cea atat de mica si nestiutoare ?! Nici atunci cand Dostoievski a intrebat-o ce crede despre iubirea unui pictor bolnav, batran, sarac si urat, personaj dintr-un viitor roman al lui, fata de o mult mai tanara fata, oare e posibila o asemenea iubire, nu e un sacrificiu prea mare pentru ea. Nitoska nu a inteles ca despre ea este vorba.

Doar atunci Anna a inteles ca despre ea si el era vorba. Fata lui Fiodor Mihailovici , scria ea mai tarziu, trada o asemenea confuzie emotionala, o suferinta enorma, ca , in sfarsit am inteles, ca aceasta nu era o discutie literara si ca ii voi rani orgoliul daca ii voi raspunde evaziv.

Nu a fost o iubire patimasa, fizica, asa cum a fost in cazul celorlalte femei  din viata scriitorului, ci mai curand „ideatica”, „cerebrala” asa cum insasi Anna Grigorievna a recunoscut mai tarziu. Anna se inchina in fata unui om pe care-l vedea ca pe un geniu si care credea sincer, ca o iubeste la fel de mult cum ea il iubeste, doar ca ea simtea ca nu merita o asemenea fericire. De multe ori, scria ea in amintirile sale, sunt invidioasa pe propria mea fericire.

Sacrificiul si devotamentul asa cum doar Netoska le intelegea, acceptarea fara tagada a tot ce spunea si facea scriitorul, au fost temelia pe care si-au cladit si aflat fericirea familia Dostoievski. A-l iubi pe Dostoievski –scriitorul era usor, a-l iubi pe Dostoievski-omul era practic imposibil. Imi amintesc despre zilele traite impreuna, scria in jurnalul sau Anna Grigorievna, ca zilele unei imense fericiri pe care nu am meritat-o, dar pe care am platit-o cu suferinte inimaginabile.  Dupa casatorie Dostoievski a suferit un dublu atac epileptic, iar rudele scriitorului, in special fiul vitreg Pavel Isaev  si vaduva fratelui Mihail, i-au reprosat Annei frecventa mare a atacurilor de catalepsie dupa casatorie. Tot ce putea face tanara sotie in timpul acestor crize virulente era sa-i descheie nasturii la camasa, sa-i ia capul in brate, iar constientizarea ca nu putea sa-l ajute mai mult cu nimic era acea suferinta cu care, credea ea, trebuia sa plateasca pentru fericirea aflarii ei in preajma lui. Rudele lui Dostoievski ii storceau de banii si asa putini, iar Anna credea ca scriitorul nu o mai iubeste, ca si-a dat seama „cat de nesemnificativa si prostuta este „ si acum nu stie cum sa se debaraseze de ea. Si atunci Anna , pentru a-si salva familia, hotaraste sa-si amaneteze toata zestrea primita de la mama ei si sa plece impreuna  intr-o calatorie de 3 luni prin Europa.

Calatoria a durat insa 4 ani (1867-1871). Dresden a fost primul oras in care s-au oprit. Anna a observat in scurt timp ca atmosfera din Dresden il deranjeaza, enerveaza chiar pe Dostoievski, ca acolo el nu-si putea scrie articolele pe care le trimitea in Rusia. Si atunci ea intelege ca doar o  runda deavoleasca la masa jocurilor de noroc il va scoate pe scriitor din amorteala. Ii da ultimii bani din casa, iar el nu intarzie sa plece inspre Hamburg.  Am inteles, spune Netoska, ca trebuie sa ma impac cu pasiunea lui pentru ruleta impotriva careia nu exista nici un leac. Dar nu uita sa-i justifice patima: ”Scriitorul trebuie sa stie tot si sa experimenteze tot!”. Dostoievski a pierdut tot: banii, hainele si bijuteriile Annei. Reuseste sa recupereze doar inelul de logodna, iar Anna nu-i va reprosa niciodata neputinta lui de a se opri din vartejul diavolesc al ruletei.

Doar in 1871, dupa 10 ani de tortura a acestei obsesii, Dostoievski renunta definitiv, singur , la jocurile de noroc. Ingerul meu pazitor, ii scria Dostoievski, acum sunt tot, tot al tau! In acelasi an, intorsi in Rusia, zguduiti de moartea primului lor copil Sofia, dar fericiti sa-i aiba pe Liubovi, Fiodor si Alexei, ceilalti 3 copii, Anna reuseste printr-un talent al ei de om de afaceri, aranjandu-i contracte profitabile, editand bibliografii, sa-l  scape pe Dostoievski de imensa datorie : 25.000 de ruble.  Un gust amar, scria ea, simt atunci cand imi dau seama cat de mult mi-au stricat viata personala aceste datorii straine, datorii ale unui om pe care nu-l vazusem inca.

Anna avea grija de Dostoievski asa cum ai avea grija de un copil. Aceeasi grija protectoare i-a purtat-o memoriei  romancierului  si dupa moartea lui, scriind memorii, deschizand muzee , o scoala ce-i purtau numele , editand de 7 ori operele lui complete etc. 14 ani de casatorie au fost urmati dupa moartea scriitorului de 37 de ani de singuratate si saracie ai Annei Snitkina. Ce ma intereseaza pe mine pe cine a pierdut Rusia, scria ea la moartea romancierului, caruia i-a jurat credinta si devotament pana la moartea ei, ce treaba am eu cu Rusia daca nu realizati pe cine am pierdut eu. Fie-va mila de mine!

 Alungata din propria casa din Petersburg  de catre portarul blocului, Anna Grigorievna, in plin razboi civil, ajunge in 1918 in Ialta unde se cazeaza intr-o modesta cameruta a hotelului „La France”. Acolo a continuat sa scrie si adune materiale despre viata si creatia scriitorului. Intr-o zi, lihnita de foame, a mers intr-un iarmaroc, unde si-a dat inelul de logodna, acelasi inel de logodna pierdut apoi castigat de Dostoievski la jocurile de noroc, pe o bucata de paine. A mancat rapid painea pe loc, iar organismul batran si bolnav a cedat.

A murit singura si saraca la 71 de ani. Abea peste 50 de ani, in 1968, nepotii i-au adus ramasitele pamantesi din Ialta in cimitirul de la manastirea Alexandr Nevski , unde le-au ingropat in mormantul lui Dostoievski. „Anna Grigorievna Dostoievskaia, sotia scriitorului” atat a vrut sa-i fie scris pe piatra simpla de pe mormantul comun.

Galina Turtureanu

(4218)