Frica de intimitate: intre resentiment, iubire si iertare

 “ Sa dea Dumnezeu sa am curajul cel din urma: acela de-a ma privi pe mine insumi in fata” (Giovanni Papini)

Copilaria nu inseamna doar zburdalnicie, iubire neconditionata din partea parintilor, bucurie debordanta, lipsa grijilor cotidiene sau visare. Copilaria ne mai este invadata fara discernamant sau cauze anume si de frici neintelese, dureri sfasietoare, umilinte, nedreptati si rafale sacadate de rautati  venite din exteriorul fiintei noastre. In copilarie ne luam sovaielnic la brat cu fericirea, dar, de multe ori, ne regasim si sub umbrela intunecata a tristetii. Ne deschidem larg bratele catre oricine ne ofera dragoste si protectie, dar, adeseori, simtim infiorati in spatele nostru respiratia greoaie a fricii nascuta parca din nimic. Doar in zorii copilariei sale, in frageda lui pruncie, cum imi place sa cred, omul se afla integral in custodia inocentei pure. Treptat pierde, insa din aceasta inocenta primara. Omul invata sa jongleze cu binele si raul din aceasta lume pentru a se adapta vietiinb , pentru a supravietui fizic si psihic.

Amprenta psihologica pe care o lasa copilaria in memoria noastra este cea care ne formeaza si intretine felul nostru in care gandim, privim si traim viata odata ajunsi la varsta maturitatii. Copilaria a plecat pe covorul ei zburator, iar noi traim din nou si din nou amintirile si efectele ei. Traumele – abuz fizic, mental, spiritual, viol, mediu ostil etc. – raman cel mai adanc incrustate in mnezicul nostru si este practic imposibil sa le aruncam in neantul uitarii. Nu uitam nimic din raul ce ni s-a facut candva! Problema rezida insa nu atat in uitarea amintirilor dureroase din copilaria noastra, cat atitudinea pe care o avem fata de trecutul nostru traumatic. Majoritatea dintre noi ducem in sufletul nostru ranile emotionale care dor cumplit, de cele mai multe ori. Sa fim insa onesti, sa facem un exercitiu de sinceritate cu noi insine si sa ne intrebam: cat de mult ne zgandarim ranile trecutului? Cat de des suntem tentati sa rasucim cutitul in aceste amintiri dureroase? Destul de des. O fi acesta un semn ca nu stim cum sa ne traim prezentul? Cred ca da, avem o asemenea scuza. Este la fel de adevarat ca ranile din copilarie dor mai tare decat cele din varsta maturitatii, dar ele pot fi vindicate. Ramanem cu cicatricile, iar acestea dor mai putin decat o rana deschisa. Ramanem nepermis de mult timp vasalii traumelor si ranilor percepute, constient sau inconstient, provocate voluntar sau intamplator de catre parintii nostri, rude, prieteni. Drept urmare, ne trezim in mod perpetuu sfasiati de microbul nenumaratelor frustrari, complexe, frici, nelinisti, furii. Suntem nefericiti! Iar aceasta nefericire, tradusa printr-o criza existentiala, o transmitem involuntar si celor din proximitatea noastra cu care suntem legati emotional si cu care, paradoxal, vrem sa gasim fericirea prin trairea uniunii.

Frica de intimidate, mi-a scris intr-o zi buna mea prietena, este cea care ne saboteaza cel mai puternic relatiile noastre de dragoste, iubire. M-am grabit sa-i dau dreptate. Merg chiar mai departe: frica de intimidate ne saboteaza insasi bucuria de a ne trai viata in toata splendoarea si complexitatea ei. Ne blocheaza drumul catre fericire.

Expresie a teoriei existentialiste, frica de intimitate se traduce prin frica cuiva de a fi emotional si fizic apropiat de cineva sau prin capacitatea inhibata a unei personae, datorita anxietatii sale, de a schimba ganduri si sentimente cu semnificatie personala cu o alta persoana care ii este importanta. Frica de intimitate ne tine captivi in propria noastra gaoace intima fara a permite cuiva sa o descopere si sa o cunoasca. Traim in frica, spunea Buddha, de aceea nu traim.

Tendinta fireasca a omului de a se teme (teama este un mecanism eficient de aparare) merge uneori periculos pe demarcatia subtire care desparte teama sanatoasa de frica patologica, deci ireala. Frica de intimitate debuteaza in copilarie prin anxietatea de separare. Copilul simte ca este neajutorat fara prezenta mamei si cauta protectie. Dar cum ajungem mai tarziu, in ani,  sa ne abandonam instinctual trairii unei frici permanente de a nu fi raniti sau respinsi de catre persoana draga, de a nu fi vulnerabili ori de a nu fi abandonati? Prin trairea amintirilor dureroase din copilarie ajungem sa trecem cu mare usurinta de la o relatia la alta, tocmai din acea frica de a nu fi primul abandonat. Avem o inclinatie sinucigasa, scria cineva, sa obtinem control asupra circumstantelor exterioare ale vietii (“oricum ma va abandona, deci e mai bine sa plec prima…”) si sa ne comparam cu ceilalti. Bineinteles, fenomenul fricii de intimidate nu poate avea o abordare simplista, deoarece este un fenomen extrem de complex. Grosso modo insa, frica de intimidate apare pe fondul unei pareri proaste despre noi insine, cand ramanem inchisi in cercul ignorantei privind propria noastra natura interioara si demnitatea. Devenim victimele timiditatii si a rusinii propriilor ganduri din frica de a fi vulnerabili. Cu cat ne temem mai mult sa fim deschisi, sinceri, onesti cu ceilalti, cu atat devenim mai vulnerabili si…. ne temem si mai mult. Totul se afla  doar in schemele noastre cognitive rigidizate. De cele mai multe ori traim intr-o lume iluzorie, ne complacem in imagini false, inchipuite, despre sine si despre lume in general. Astfel ca gestionarea propriei noastre existente, a relatiilor noastre intime devine paguboasa pentru noi insine.

A fi vulnerabil nu inseamna neaparat ca esti slab, ca te expui automat la lovituri din exterior. A fi vulnerabil inseamna ,in primul rand, curajul de a fi imperfect si de a nu ascunde acest lucru  (Brene Brown). Inseamna sa fii autentic intr-o relatie intima si in viata, in general. Vulnerabilitatea se afla la baza demersului descoperirii propriei noastre naturi interioare. Cata bucurie si liniste gasim la capatul acestuia: bucuria descoperirii de sine, bucuria de eliberare de frica de a fi ranit, bucuria de a respira realitatea! Este demonstrat stiintific ca oamenii sinceri au o priza la oameni mult mai mare decat cei ce traiesc sub o anumita “masca” sau joaca un anumit “rol”. Prin urmare , intr-o relatie de iubire, in primul rand, secretul fericirii consta in autenticitatea partenerilor, iar aceasta autenticitate are la baza cunoasterea de sine, constientizarea propriei valori. Sa ne indreptam, curiosi, spre starea noastra launtrica, spre cunoasterea, intelegerea si acceptarea noastra. Nimeni nu se cunoaste pana la capat. Si aceasta deoarece firea umana este un izvor nesecat de surprize si de bogatii. Cunoasterea de sine inseamna sa obtii acea libertate interioara necesara echilibrului tau existential. Cunoscandu-se pe sine, omul devine liber sa iubeasca. Terorizat de frica de intimidate, omul nu poate iubi. El cauta doar dragostea cuiva, cauta o persoana cu care sa-si umple golul sentimental. Iubirea este minunata descoperire a “persoanei” in om, este descoperirea a ceea ce este “de iubit” in fiecare persoana (Simeon Kraiopolous). “De iubit” este omul asa cum este el, real, cu imperfectiunile lui, cu apucaturile lui enervante, cu tabieturi stupide pentru noi, importante insa pentru el, cu nevoile si bucuriile lui.

Cand noi suntem “reali”, devine mult mai usor sa iubim “realul” din celalalt. Cand noi iubim cu pasiune pe cineva, frica de vulnerabilitate dispare pur si simplu. In iubire nu exista frica. Sigur, nu exista siguranta ca nu vei fi ranit, respins intr-o relatie sau alta atunci cand iubesti, dar nu esti iubita. Atunci poate e cazul sa afli ca “acesta nu este omul tau”. De ce ti-ai dori sa ramai intr-o relatie in care nu esti iubita?

Cunoasterea de sine si a celuilalt, comunicarea sincera despre gandurile, incertitudinile, vulnerabilitatile si luptele noastre si nu doar o comunicare superficiala despre filme, hobby-uri, lecturi si preferinte culinare, acceptarea reciproca par a fi ingredientele-minune in demersul nostru relational. Iar Iubirea, cu o putere doar de cel indragostit inteleasa, alunga frica de orice chiar si din cele mai obscure locuri tainice ale constiintei noastre

Nu uitam nimic! Mai ales traumele emotionale din copilarie. Ce facem cu aceste trairi dureroase? Ele nu dispar pur si simplu de pe firmamentul nostru mnezic. Nici nu le putem neglija. A sta prea mult cu gandul la trecutul nostru este periculos. Ajungem sa ne privim viata intr-un fel masochist, resuscitand vechile dureri si judecandu-i pe cei care ne-au provocat aceste rani emotionale. Asa ne umplem de resentimente si furie, evitam sa ne traim fericiti prezentul. Daca am privi problemele copilariei si din perspectiva spirituala, nu doar psihologica  (interventia psihologica este strict necesara in aceste cazuri), ne-am extinde capacitatea noastra de a Ierta, ne-am largi abilitatea de ai intelege pe cei care ne-au ranit candva, de a intelege propria lor experienta de viata. Si chiar daca parintii nostri se fac responsabili de fricile noastre ulterioare, nevoia noastra de a-i Ierta, a-i Ierta sincer, cu compasiune este imperios necesara vindecarii noastre emotionale. Iertarea este cealalta cale, dupa Iubire, de a fi Liber.

Galina Turtureanu

(983)