Iertare si Iubire: o istorie strict personala

20 views
0

Iertare si Iubire: o istorie strict personala

     „ … ca un foc uitat, copilaria poate izbucni din nou inauntru nostru.” (Gaston Bachelard)

Locuiesc la 600 km departare de parintii mei. Distanta si timpul fac posibile cel mult doua intalniri pe an: de Paste si in vacanta de vara. Imi sun parintii insa ori de cate ori mi se face dor de ei. Cu cat inaintez in varsta, cu atat dorul de ai mei devine mai puternic si mai prezent in cotidianul meu. La fel si ei, aproape ca intr-un ritual asumat, nu uita sa ma sune, cu mici exceptii, in fiecare duminica la ora sapte dimineata. Discutiile aproape rudimentare cu mama si cu tata de la: ”Ce mai faceti?”, „Cum va simtiti?” pana la „Aveti grija de voi!” imi umplu cu energie si vigoare acele canale existentiale nevazute care leaga o generatie de alta si le tin laolalta: legaturile de sange, de rudenie. Apartenenta la o familie ma protejeaza de efectul devastator al sentimentului de singuratate. Sunt importanta si am rolul meu in aceasta familie. Istoria vietii mele are in spate un sir de alte istorii iar eu, prin viata mea adaug inca ceva la aceasta istorie de care ma simt personal responsabila cu partea mea de contributie.

–       Buna, mama! Ce faceti?
–       Galinuta, tu esti? Vocea mamei era un ciudat amestec de fericire si spaima.
–       S-a intamplat ceva, mama?
–       Cu taica-tau nu e bine. A trebuit sa-l duc de urgenta la spital…

Stiu ca parintii mei au o varsta inaintata, stiu ca bolile si neputinta fizica devin in timp un dat al batranetii, stiu ca odata si odata parintii ma vor parasi si vor pleca in drumul lor spre eternitate, dar mai stiu ca niciodata nu voi fi suficient de pregatita pentru aceasta despartire.

Este oare cineva pregatit pentru a spune cuiva drag „Adio”?

Inceputul vietii fiecaruia dintre noi nu este intotdeauna minunat. Viata insasi nu este si nici nu poate fi intotdeauna minunata! Ne amintim lucruri frumoase din copilarie, dar pe undeva simtim clocotul unor tensiuni interne aparent inexplicabile care apar la suprafata ori de cate ori avem probleme atunci cand deja am crescut. O frustrare, o frica, o timiditate exagerata, o parere de rau ca nu am avut in copilarie un lucru sau altul, ca nu ni s-a permis sa zburam in largul nostru asa cum simteam noi ca stim sa o facem sunt cateva din rezultatele unor probleme din copilarie pe care ajungem sa le constientizam la maturitate.

Adeseori, sapand adanc in trecutul nostru si in mod special incercand sa descoperim ce ne-au dat sau nu ne-au dat parintii nostri, cum au stiut sa fie parinti si cum au inteles ei mai bine sa ne creasca, ajungem sa-i invinuim de cicatricele unor rani purtate de noi toata viata.

Suntem de multe ori suparati, altii chiar furiosi pe parintii nostri: uneori pe drept, alteori gratuit.  Multi dintre noi suntem depozitarii unor rani dureroase si uneori grave din copilarie. Diferitele forme de abuz fizic si emotional, suferite de catre multi copiii de pe urma comportamentului patologic al unor parinti, nu au nicio cupluscuza. Cand un parinte  face un obicei din a-si lovi copilul, indiferent pentru ce, scuza e un gest disimulat de consimtire a bataii ca modalitate eficienta de educatie a copilului. Dar nu la acest fel de viol fizic si mental as vrea sa ma refer aici.

Din fericire, multi dintre noi nu facem parte din aceasta categorie de abuzati dar, din nefericire, ne comportam de parca am fi. Toti intr-o masura mai mare sau mai mica ducem in noi ranile si durerile acumulate in copilarie, fiind crescuti de niste parinti care au incercat  sa ne creasca cat mai bine cu putinta, cum au stiut ei. Parintii incearca sa-si protejeze copiii asa cum se pricep.

Uitam insa ca si parintii nostri au fost candva copiii, ca si ei isi poarta de o viata durerile si traumele acumulate in copilarie si ca de foarte multe ori ei nu stiu cum sa ne protejeze de partea lor intunecata din copilarie. Avem nenumarate motive in a ne invinui parintii pentru o cicatrice sau alta din inimile noastre. Unii dintre noi pornesc o adevarata cruciada impotriva parintilor, invinuidu-i de mult prea multe brese emotionale.

Intrebarea este pana unde putem duce acuza pentru a nu depasi linia fina intre „exact cat trebuie” si „prea mult”?

Ne judecam parintii fara a intelege pe deplin experienta lor de viata, strigatul lor dupa iubire si afectiune. Nu intelegem ca vindecarea noastra emotionala nu se va produce doar in urma constientizarii ranilor noastre si a invinuirii parintilor pentru ele. Intelegerea trecutului parintilor nostri, Compasiunea pentru cicatricile ranilor lor si Iertarea pentru raul involuntar pe care ni l-au facut candva cred ca sunt caile prin care putem noi insine sa ne vindecam si sa invatam cum sa ne iubim si sa ne crestem la randul nostru copiii.

Atata vreme cat vom ramane infasurati in valul durerii si al reprosului, nu vom reusi decat sa ne proiectam efectul ranilor pe copiii nostri. Ei vor duce involuntar mai departe acele scheme perpetue ale durerii din trecutul familiilor noastre. Copiii sunt sansa noastra de a invata cum sa daruim iubire, iar puterea de a iubi va fi cu atat mai puternica cu cat vom sti sa ne iertam parintii. Iertarea este singura cale ce ne vindeca complet sufletele. Nu exista un dar mai de pret adus copiiilor nostri decat sufletele noastre vindecate!

fetita-suparataNevoia mea de siguranta si securitate din copilarie a fost foarte devreme surclasata de nevoia de apreciere. Faceam orice sa-i smulg tatei sau mamei acel „bravo” nepretuit pentru mine. Doar ca ai mei erau foarte zgarciti cu laudele. In loc de :”Bravo, cat de bine ai stiut sa-ti aranjezi lucrurile”, maica-mea imi zicea: ”Asa si trebuie sa faci, dar uite ca aici nu-i prea bine ...”. Acest „nu-i prea bine” mi-a facut mult rau in viata, deoarece niciodata nu mi s-a spus ce ar insemna ” e bine”.

Cine stie daca complexele mele de inferioritate sau apucaturile de perfectionista in ceea ce fac nu de la acel „nu e bine” mi se trag?! Vara trecuta am ajutat-o pe maica-mea la curatenia generala din casa. In fiecare vara maica-mea isi pregateste casa pentru acel moment de adio final. Am lucrat singura, fara sa-mi dau seama ca pe langa dorinta mea de a-mi ajuta mama deja batrana si neputincioasa, care vorbeste tot mai des despre moarte, eu alergam inca dupa acel vindecator: ”Bravo!”. Am 46 de ani, dar sufletul meu de copil continua sa-si zgandare ranile din copilarie. Tot ce a putut sa-mi zica maica-mea dupa ce lucrurile au fost puse la punct a fost: ”Slava Domnului ca ai scos-o la capat, dar covoarele astea trebuiau aranjate altfel …”.  Am fugit afara si m-am ascuns in gradina unde am plans in hohote. Nimeni nu m-a vazut: nici mama, nici tata si nici fetele mele, Irina si Sofia. Si a fost bine deoarece s-a intamplat un lucru minunat: brusc, dupa ce m-am linistit, gandurile m-au dus la cat de greu le-a fost parintilor mei in copilarie (razboi, foamete), apoi cat de mult s-au straduit sa ne creasca pe noi cei 4 copii si au fost alaturi de noi asa cum au stiut ei mai bine.

Compasiunea pentru viata lor m-a ajutat sa-i inteleg de ce nu mi s-a spus „bravo” cand aveam eu nevoie, –  nici ei, la randul lor, nu primisera in copilarie asa ceva,  – dar ca am primit multe si multe alte daruri pe care ei au stiut sa mi le dea. Aveam nevoie sa iert! Aveam sansa sa-mi vindec sufletul prin iertarea parintilor mei ca nu au stiut sa-mi dea ceea ce eu doream, si sa apreciez ceea ce ei au putut sa-mi ofere. Dragii si scumpii mei parinti m-au iubit si continua sa ma iubeasca in felul lor si nu cum am gandit eu ca e bine sa o faca. O data ce mi-am dat seama ca si parintii mei aveau durerile lor, vechile  resentimente au cedat.

Pare fantasmagoric ce spun, dar cred ca exista momente, fracturi de secunda chiar, cand viata ne deschide mai mult decat in alte dati usile catre caile ei corecte, cand ne ajuta sa vedem ceea ce ne era ascuns pana atunci. Sunt nepretuitele momente revelatorii ale vietii.

Acum stiu: copiii mei nu vor duce cu ei aceasta rana a mea.

Am revenit in camera unde am aranjat covoarele asa cum a vrut mama.
– Fara tine nu as fi izbutit, puisor!

In acel moment am fost foarte, foarte fericita si usurata: mama ma iubea si m-a iubit intotdeauna, doar ca eu aveam tot timpul in fata ecranul lat al durerii mele care nu ma lasa sa vad acest lucru.

–       Cum te simti, tata? (Tata tocmai fusese internat in spital.)
–       Mai bine, puisor. Nu-ti face griji pentru noi. Suntem bine. Cand mai veniti acasa?

Atunci cand o situatie sau alta este dureroasa, nu inseamna neaparat ca cineva este de vina, ca cineva are de dat un raspuns. Problema este nu ca „parintii sunt de vina”, ci ca noi insistam sa ramanem cu inimile inchise, fiind incapabili sa-i intelegem, sa-i iertam si sa-i acceptam pe parintii nostri asa cum sunt ei. „… parintii ne-o incredinteaza, aceasta viata, s-o traim pana la capat, s-o strabatem cu seninatate.” era de parere Virginia Woolf.

–       Neaparat venim la sfarsitul acestei saptamani, tata!

Am parintii care mi-au fost dati sa-i am, m-am bucurat sau intristat de ceea ce mi-a fost dat sa ma bucur sau sa ma intristez, iar atunci cand stiu ca si ei au nevoie de mine precum eu am nevoie de ei, sufletul meu se simte usor si vindecat.

Galina Turtureanu

(1021)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Comments
  • oana#1

    12 noiembrie 2013

    Ma intreb de cate ori copii nostri se confrunta cu aceleasi probleme. Si noi le spunem ca nu au pus lucrurile unde trebuie chiar daca dupa aceea le spunem bravo si puisor.Nu sunt lucruri pe care un parinte le face voit,este in ordinea noaste zilnica.
    Iubirea unui parinte vine din suflet,ei ne demonstreaza in continuare asta. Cred ca mama ta nici nu si-a dat seama ca pe tine te-a suparat faptul ca a trebuit sa asezi covoarele cum a dorit dansa.
    Si noi spunem copiilor sa-si puna lucrurile la „locul lor”, dar, care este „locul lor”?

    Răspunde

Your email address will not be published. Required fields are marked *