Irina Margareta Nistor: Craciun ca-n filme

12 views
0

Craciun ca-n filme – Cea de-a șasea călătorie la Montreal, cu Festivalul de Film Românesc, a început chiar în seara de Ajun de Moș Nicolae, când după o călătorie fragmentată cu, un popas la Amsterdam și o fugă până la Haga, cât să-mi revăd nepoțelul, o co-producție româno-germano-olandeză, zâmbărețul Adam și să mai dau o scurtă raită pe un vânt nebun, printr-un oraș cu adevărat occidental, a debutat pe continentul american cu o recepție la Consultatul României, unde, în hol, era un pom imens, luminat deja și cu un efect de iluzie optică, asemeni hologramelor lui Jules Verne. Aici, la un pahar de șampanie am întâlnit o doamnă diplomat: Lucia Iațic, de la care am aflat, printre altele, că Hotelul Ritz, recent restaurat, a devenit pe jumătate locuibil, iar directorul de succes ritz_montreal_01al acestei clădiri reședință este tot o româncă, Rucsandra Călin, pe care cei din Quebec o alintă pronunțându-i numele, ca pe o mângâiere franțuzească (le Calin). Câteva zile mai târziu, împreună cu câțiva prieteni aveam să descopăr niște apartamente chiar ca în filme, pe unul dintre televizoare rulând un fragment din celebrul muzical „Top Hat” (1935), în care Fred Astaire cântă șlagărul: „Puttin’ on the Ritz” compus de genialul Irving Berlin, în 1929 (avea să trăiască 101 ani, iar melodiile lui, au rămas nemuritoare).

Aveam să aflu că, de fapt, acesta a fost primul Ritz-Carlton din lume, construit în 1912, că în prezent poți locui aici dacă ai 5 milioane de dolari canadieni, ca să-l cumperi și vreo 20 de mii, ca să-l întreții lunar J. Deși pare abracadabrant, pentru cei care au case în cartierele elegante, din afara metropolei, e destul de ușor să le vândă și să mai aibă și un timp din ce trăi.

Decorațiunile interioare sunt rafinate și variate, ca în romanele interbelice, lămpile te cuceresc primele, iar mai apoi, focul din șemineul transparent, unde par că ard niște ametiste, fiind un jar din cărbuni vulcanici diamant… Nu vă speriați, e doar cu numele!

Bucătăria nemțească e socotită echivalentul Cadillacul-ui ca stil, culorile pereților din sticlă se schimbă mereu, după un model conceput la NASA, pentru că astronauții se deprimă când sunt în Spațiu și nimic nu mai are nuanțe intense (lumino-terapie e oricum în mare vogă, într-o țară a gerurilor succesive). Mai mult decât atât, balconul, care dă spre Golden Square, la numai 3 milimetri de zăpadă, are o pardoseală care se încălzește automat (și când te gândești că în orașul lor de curând s-a dat o lege să nu mai intre plugurile, care să desțelenească drumurile, decât dacă s-au așezat deja 10 centimetri.

Buildingul este un amestec de art-deco cu art-nouveau (pe diagonală am aflat de la doctorul Cajal, că se află locul în care trăgea Aznavour, când dădea concerte peste Ocean), și are vedere, în depărtare, spre antena cea mai înaltă din oraș (nimic nu are dreptul să fie conceput arhitectural, cât să depășească Mont Royal, care trebuie neapărat să domnească asupra cetății). Poate nu știați că, până la decizia elvețianului César Ritz, în America de Nord nu existau băi cu cadă în camere, ci doar niște lavoare pe culoar, el aducând această notă de civilizație (nu degeaba zicea Woody Allen că n-ar putea fi niciodată comunist, pentru că n-ar fi în stare să împartă cu nimeni baia!).

În plus, același magnat a avut ideea unor scări monumentale, pe care doamnele să-și poată etala rochiile de seară, ca să-i poată cuceri mai ușor pe domni, iar micul dejun să fie la dispoziția clienților, etaj de etaj și nu într-o sală, la grămadă. La început de decembrie în fața impozantului monument, deja, vin niște voluntari îmbrăcați ca pe vremea lui Dickens, cu colinde, castane coapte și vin fiert, pe care le oferă în schimbul unor donații, pentru un spital de copii (o idee pe care am putea-o importa).

O altă băutură specifică ar fi un cocteil: Sortilège / Farmece, din whisky și emblematicul sirop de arțar. Nu-i de ocolit nici ceaiul, care în mod bizar este servit între ora 13 și 17.30! S-o întuneca mai devreme, dar totuși!  Ca și la Berlin, nu lipsesc Scones, un fel de brioșe tradiționale scoțiene fierbinți și cu merișoare portocalii, mari și gustoase, mini-sandvișuri cu somon, brânză fină, pateu de ficat de gâscă și piept de pui, însoțite de dulceață de trandafiri și cireșe negre (chiar dacă în meniu erau dulciuritrecute vișine, probabil mai rare pe acolo) și mai multe prăjiturele foarte aspectuoase, dar de-un gust îndoielnic, cu mult cocos și nelipsitul morcov, omniprezent în torturi, dulciuri japoneze și năsuc animat al oamenilor de zăpadă precum Olaf din „Regatul de gheață”/„Frozen” (un titlu extrem de racord cu temperatura de afară, care am înțeles în sfârșit de ce poate fi de -17° și -27° în același timp, pentru că în prima variantă nu e luată în calcul rafala, care adesea duce la viscole ori tampete, cum zic localnicii, naturalizați între timp) și chiar în salata cu carote rase și stafide de la KLM! (Tot Taromul a fost mai bun cu o plăcintă cu carne, chiar ca la mama acasă!)

Ceaiul cel mai rafinat rămâne cel marocan, cu parfum de mentă și mirodenii, pe care-l poți bea în ceea ce se cheamă curtea cu palmieri care, totuși, este în interior, străjuită de un brad splendid, împodobit pe argintiu și ciocolatiu. La alegere poate fi și o cafea Liégeois, cu frișcă, înghețată de vanilie și un macaron și ca ultimă fiță, o șampanie fină.

În hol, flori naturale Amarilis albe (care seamănă cu crinii, dar, din fericire, n-au miros), în dreptul liftului o cutie poștală vintage, iar în loc de tradiționalele 5 stele, la intrare la Ritz-Carlton din Montreal, din 2013, s-a ales cu 5 diamante. Nu degeaba e la doi pași de Tiffany, unde pentru Sărbătorile de anul acesta la mare preț este o brățară simbol din Colecția Atlas, (mult mai reușit decât cel al Norilor), care mai cuprinde și o cheie, care m-a făcut să-mi amintesc de simbolul Convenției Democratice. Tot cu Oana, cu care anul trecut am descoperit „Planeta Marte”, la Cosmodome, am decis să mergem la o animație, la IMAX „Moș Crăciun versus omul de Zăpadă”. 40 de minute feerice, printre spectatori până în 5 ani, care, la fel ca la București, au țipat când s-a stins lumina, deci e clar că erau la prima experiență în cinematograf. Ne-am simțit mai ceva ca Gulliver în Țara Piticilor. La pachet mergea o expoziție: „Adevăr sau minciună”, trucuri despre ghicitoare, extratereștri, iluzii optice, ca în almanahurile de altădată, sau oglinzi deformante, ca în parcurile de distracții… și un magazin de cadouri, cu acadele în tipare de avioane sau dinozauri, și mai ales un medalion cu Moșul veritabil, în care, vorba Hollywoodului, eu cred intens, și de care nu m/am mai despărțit,  dar și pixuri în formă de seringi demne de Dracula.

Că veni vorba însă de ai noștri, (cu sprijinul CNC-ului), la Centrul Segal a început… Le Festival (ca să rimeze) cu cele două filme ale lui Horațiu Mălăele „Funeralii fericite” și „Nunta mută”, după scenariul lui Adrian Lustig, cel cu nume predestinat să ne aducă veselie. Publicul românesc și nu numai, fan necondiționat al histrionicului colosal,  a umplut sala, ceea ce avea să facă și a doua zi la „Despre oameni și melci”(Tudor Giurgiu) și cu ceva mai puțin entuziasm pentru „Câinele japonez” (Tudor Jurgiu) ori la „Tatăl fantomă” (Lucian Georgescu), dar cuceriți după, de șarmul lui Marcel Iureș,  pentru ca, la: „Sunt o babă comunistă” semnat de Stere Gulea să se stea și pe scări. Vineri 13, după „12 ani de sclavie” și „Out of the Furnace” pe care le-am văzut în variantă franceză, la cinematograful Cartierului Latin, aveam să descopăr ce înseamnă să te afli, vorba unei prietene, în țara lui Olivier.

Să vă explic. Am coborât în grabă din mașină la Atmosphère (replică ultra celebră a lui Arletty, din „Hôtel du Nord” ) și telefonul mi-a căzut în zăpadă. Am intrat la vizionări și n-am observat de la început dezastrul. Mai apoi am sperat că a rămas în automobil. Când colo, după vreo 20 de minute de stat într-un congelator natural, a fost observat de un student, de la UQAM, care a început să trimită mesaje bilingve, în engleză și franceză, la cele mai recente numere folosite. Datorită spiritului de Sherlock Holmes al unei amice de nădejde, pe seară, la Cinemateca montrealeză aveam să recuperez prețiosul instrument de lucru și comunicare! Perseverența tânărului, foarte ocupat, de altfel, între examene, slujbă și cursuri, sigur că m-a impresionat nespus. Singura formă de recunoștință fiind un DVD cu magistralul concert la Stradivarius, al lui Alexandru Tomescu.

montrealÎn aceeași seară, am vizitat și un muzeu al televizoarelor și mai apoi de bucurie, am supat cu prietenii: Ștefan, Oana, Marina și Mircea, la Dunn’s care se citește ca „dansul” și e chiar lângă un salon de asemenea cursuri și unde am descoperit o bere Ricard’s Red, (care nu e chiar ca Silva Dark, sponsorul meu festivalier fidel), dar compania întotdeauna contează.

Asociația Rocade, prin Simona Hodoș și Daniel Bucur, au reușit simultan, să aducă și un spectacol  pe viu „Miss Daisy și șoferul ei” cu Maia Morgenstern și Mircea Rusu, ambii în roluri de compoziție, ea cu câteva decenii în plus, iar el asemenea cântărețului de jazz, de la începuturile filmelor vorbitoare, vopsit pe față. Al treilea personaj, fiul, fiind lăsat încredințat lui Mircea Drâmbăreanu. Sunetul spectacolului de teatru l-a coordonat un adolescent, elev la liceul de muzică din București, care semăna cu Micul Lord, Luca, scris cu „c”, (asta pentru că între timp am descoperit că pe băiatul lui Christian Bale, îl cheamă Luka dar cu „k”. Și asta datorită mulțumirilor din finalul peliculei „Out of the Furnace ”). Aplauze frenetice, și încântare,  și din partea celui mai tânăr și pasionat spectator, actorul în devenire, David (4 ani)!

Dar poate cea mai interesantă experiență aventuroasă poate fi socotită cea a mersului în rezervația de indieni, nu departe de Montreal, unde pe lângă numeroasele depanoare (non-stopuri) și un restaurant grecesc, trăiesc aborigenii, care sunt răsplătiți de către coloniștii de altădată, fiind lăsați să vândă tutun… fără taxe. În plus, este cel mai original pe care l-am văzut vreodată, chiar dacă pachetele au aceleași fotografii oribile, care să îndemne la dezbărarea de acest obicei. Într-unul dintre, să le zicem magazine, am dat, în toiul nopții, peste niște negustori care semănau cu Joe Indianul din „Tom Sawyer” (n-am fost eu mătușa? ) și care în cazul în  care voiai să iei și trabucuri (care nu mai erau de ciocolată, ca la Quebec!) trebuia să treci printr-o încăpere plină de băuturi de tot felul, un fel de paradis al alcoolicilor și care la o oră atât de târzie erau și pe gratis, pentru a ajunge într-un fel de seif, ca de bancă, bine păzită. M-am întrebat pentru o clipă dacă o să mai scap cu zile de acolo sau ăsta îmi va fi sfârșitul de fumătoare accidentală. Mai apoi, Valeria, ghidul meu cu carnet auto, avea să-mi spună că existau niște monitoare pe care a urmărit fiecare mișcare a mea, deci practic nu se putea întâmpla nimic rău.

Am mai avut să văd și un spectacol local! În sfârșit! Îmi doream de ani de zile să merg la teatru. Am fost invitată la  „Spărgătorul de nuci”, aflat la jumătate de secol de la premieră, cu decoruri splendide, un brad care creștea din podea, costume pestrițe și dansatori… care lăsau mult de dorit! Ce-i drept că aveam și un termen de comparație ideal, cu călăuza mea tarkovskiană (datorită căreia îl descoperisem acum câțiva ani, Centre Bell, pe André Rieu), fusesem la Sankt Petersburg, unde sigur că Ceaikovski și interpreții săi, și peste veacuri aveau o altă clasă! În schimb, într-una din scene, era un cadou , care trecea din mână în mână, cu mare grijă. Așa m-am simțit și eu în periplul meu quebequos, ocrotită și răsfățată, în fiecare clipă, ba de unii ba de alții!

Din mall-urile subterane am ales o toaletă mai sofisticată, în stil de Marele Gatsby, cu un M din paiete argintii, de la Montreal și de la numele de cod: Margot, pentru un nou Revelion printre arhitecți. Am dat o raită prin librării și am mai căpătat o valiză, în care am transportat o mini-bibliotecă, mi-am revăzut verii, care și de data asta m-au așteptat cu sushi, de un mare rafinament (în pandant cu cel de la restaurantul Odaki, cu feluri, pe bandă rulantă, la propriu, și unde ce nu mănânci nu poți lua la pachet, ca să nu mai fie ochii mai mari ca burta, cum se zicea la noi în familie ). Nepotul de la școala de cadeți, Max, visează la aviație și e deja tambur major (mi-am amintit de melodia lui Dan Spătaru, pe care o îngânam mecanic), adică un dirijor al unei fanfare militare, care urmează un baston de ceremonii, extrem de original și care presupune o adevărată coregrafie, în a-l mânui, cu har.

Și uite așa au trecut cele 13 zile, care s-au încheiat chiar ca în anecdota pre-revoluțională: „Nu mă ninge, nu mă plouă, eu am canadiană nouă”, (roșie, ca Planeta Marte), cu care am plecat spre aeroport, cam pe grabă, alunecuș, și ambuteiaj, unde am mai apucat să beau un espresso (și abia atunci am înțeles că nu trebuie să ceri cafea, dacă nu vrei să te trezești cu o jumătate de litru de apă maronie!) Sigur că de dorit ar fi să găsești chiar un Nespresso, ca la formidabila firmă, aproape muzeu, unde au până și shakere argintii!

M-am urcat în avion, din fericire am dat de un ieșean naturalizat montrealez și foarte cavaler, care m-a mai ajutat la cărat, am aflat că, mai nou, nu-ți mai poți alege loc la culoar, decât dacă plătești o taxă suplimentară, iar preț de două ore am așteptat să se repare un calculator, decalându-se toate conexiunile prea strânse ca timp! Ajunși înapoi în Olanda, când să coborâm… pană de curent. Deci uși blocate. Noroc că n-a ținut mult.

Și apoi aterizarea la București!  Mai ceva ca la Carlton-Ritz, mă aștepta o mașină (cum sugera o cunoștință, ar fi trebuit să fac o licitație cine să vină să mă ia, și e tare plăcut să vezi că ai atâția prieteni), acasă era cald și bine și în salonaș, deja un brad bogat și parfumat, splendid împodobit, și mai ales mini-felina iubitoare, și cu ochi albaștri, tiza hotelului: Ritz. Și ei i-a trimis Moș Crăciun ceva: un glob pământesc, în miniatură, ca în scena cult, din „Dictatorul” lui Chaplin! (Nu-i nicio aluzie! Vi se pare!)

Irina-Margareta Nistor

(559)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *