Iubirea de sine: virtute sau pacat?

85 views
0

„Noi stim ce suntem, dar nu stim ce am putea deveni.”  (Shakespeare, Hamlet)

Exista oare un alt termen mai discutat, neinteles, dorit, blamat, ambiguu decat cel de „iubire de sine”? Mi-am propus cu ceva timp in urma sa-mi pun in ordine gandurile si perspectivele proprii asupra intelegerii iubirii de sine. Nu banuiam atunci dificultatea acestui demers eseistic. Credeti-ma , este greu sa spui lucrurilor pe nume, mai ales daca vrei sa si traiesti dupa logica acestora!

selfish-lovePornesc de la ideea nebuneasca, aproape copilariasca a unei necesitati bizare: ce ar fi daca fiecare dintre noi ne-am scrie pe o hartie agatata de usa frigiderului, pe un carton atarnat deasupra patului din dormitor, pe usile sifonierului, pe oglinda din baie, pe intrerupatorul de lumina,pe ecranul calculatorului sau orice alt lucru, loc cu care intram in contact zilnic urmatoarea fraza: „Azi vreau sa-mi daruiesc si sa daruiesc mai multa iubire decat am daruit ieri!”. Darul de a iubi, scriam eu candva, este singurul dar pe care Creatia ni l-a oferit , facandu-ne prin asta, fiintele supreme de pe Pamant. Iar prin acest dar, ne-a aratat dragostea Ei nemarginita fata de noi. Ce am inteles noi sa facem cu acest dar? Iubirea, pare convins Fromm, este o arta ce ne solicita cunoastere si efort. Iar pentru a ne exersa tehnicile acestei arte avem nevoie de „obiectul” iubirii.

Pe cine „alegem” sa iubim? Pe cei din jur, pe cei apropiati noua, pe o singura persoana, pe noi insine? Noi, oamenii avem un mare avantaj fata de celelalte vietati de pe Pamant de care, unii dintre noi nu suntem constienti: detinem taina si capacitatea spirituala suprema de a iubi pe ceilalti, pe toti oamenii si,mai mult de atat, de a ne iubi pe noi insine. Atunci cand facem o transare univoca in „departajarea” iubirii intre „ceilalti” si „noi”, riscam o mare greseala. Aceste doua elemente spirituale se intrepatrund, nu pot exista unul fara altul. Sunt siameze! Suntem dornici si indraptatiti sa ne oferim la fel de multa iubire si afectiune sie insusine , precum oferim celor din jurul nostru. Nici una dintre acestea nu detine suprematia importantei. Aici nu este loc de comparatie. Nimic prea mult, ne sfatuieste deviza inscrisa pe frontonul Sanctuarului din Cetatea Delphoi.

„Iubirea de sine” are din start, insa, un dezavantaj fonetic, sa-i zicem, fata de „Iubirea fata de aproapele tau”. Suna atat de narcisist, egoist!!! Suntem tentati de cele mai multe ori sa emitem o multitudine de judecati, fara insa a intelege esenta a ceea ce judecam. A te iubi pe tine insuti este calea prin care intelegem sa-i iubim pe ceilalti. Intelegerea propriei personalitati, a sinelui, precede intelegerea celor din jurul nostru. Cum am putea fi capabili sa intelegem si iubi pe cineva daca propria noastra fiinta este pentru noi un teritoriu necunoscut? Am putea sti atunci cum sa iubim pe ceilalti? A fi tu insuti si a te iubi si accepta asa cum esti intr-o lume care cauta in mod constant sa te faca altcineva decat esti, cred ca este cea mai mare realizare a unui individ.

De-a lungul istoriei umane, conceptul de „iubire de sine” a devenit un fel de puzzle cu putine piese de culoare deschisa, luminoase si cu multe alte piese mai putin luminoase. Cele luminoase ne indeamna sa nu ne fie frica in a ne darui multa iubire noua insine, iar cele intunecate ne fac sa ramanem blocati in teama congenitala de a nu fi prea darnici spiritual cu noi insine. Ambele mesaje au adevarul lor. Iubirea de sine este o necesitate sacra pentru fiecare om, dar si de un mister infinit. Pentru a putea intelege sacralitatea iubirii de sine, avem nevoie sa ne cunoastem pe noi insine:cine suntem, care ne sunt limitele, ce ne dorim,ce putem darui celor din jurul nostru. Cunoasterea de sine este primordiala. Avem stringenta nevoie sa cunoastem complexitatea Eu-lui pentru a nu-l inhiba in niste limite impuse de necunoasterea noastra comoda.

wedding-ringsCand ne blamam cu: „Nu merit iubire nici din partea mea si nici din partea altora deoarece sunt un om de nimic, nu am ce oferi, sunt neimportant/a….”, gresim amarnic. Graba cu care ne judecam este doar frica noastra de a vedea Eu-l in intregul sau. La fel se intampla si atunci cand ne cataram nejustificat pe piedestalul autosuficientei. Necunoasterea de sine ne face un deserviciu incomensurabil. Sa-l ascultam pe batranul si inteleptul Socrate:”Cunoaste-te pe tine insuti!”. Dupa cunoasterea de sine urmeaza sa ne acceptam in mod profund si onest asa cum suntem. Cu bunele si relele noastre. Fiecare dintre noi reprezinta ceva nou, unic in lume. Nimeni nu mai este ca noi! Defectuosul obicei de a ne compara cu ceilalti sau a incerca sa fim ca ei sunt principalele obstacole in calea iubirii de sine. „Manifestarea capacitatilor unice de care fiecare dintre noi dispune, lasand deoparte ceea ce altii au facut deja, este cea mai importanta sarcina a fiecaruia dintre noi.” O iubesc pe Marianne Williamson pentru aceasta fraza!!! De cele mai multe ori in procesul comparatiei punem in evidenta partile noastre mai putin bune, pe care le credem rele, inferioare celorlalti, iar acest lucru se intampla din simplul si durerosul motiv al suferintei noastre interioare. Avem o inima ranita si deconectata de noi insine!. Recurgem la tehnica comparatiei din necunoasterea efectului tamaduitor al acceptarii de sine. Comparatia cu ceilalti ne poate coplesi cu un ditamai complex al inferioaritatii sau, dimpotriva, cu un deformat complex al superioritatii. Primul e cel mai frecvent si mai plauzibil. Pe unde l-am ratacit pe incomparabilul nostru „Eu”? Faceti-i o vizita  si ve-ti fi uimit  ce gazda buna este.

Daca Dumnezeu ne-a creat din dragoste, noi de ce sa nu ne iubim?

Abia dupa ce ne cunoastem si ne acceptam, iubirea de sine este cel de-al trei-lea pas pe care nu avem dreptul sa-l sarim sau sa-l omitem. Incepi sa te iubesti sincer atunci cand iti dai seama ca esti o valoare . (Nu sunt de acord cu cei care zic: Daca eu nu ma iubesc, cine sa ma iubeasca?” Daca tu te iubesti asa cum trebuie si ceilalti te vor iubi, cred eu). Iubirea de sine este o stralucire interioara si calda care incepe treptat sa te inunde pe masura ce inveti sa-ti faci declaratii de dragoste tie insuti. Ura de sine alimenteaza ostilitate si violenta fata de ceilalti oameni intr-o masura previzibila. Daca ne-am simti bine cu noi insine cu adevarat,nu am avea nici un interes sa irosim energie vitala si pretioasa, avand resentimente fata de cineva. Neiubirea de sine alimenteaza invariabil neiubirea de ceilalti. De cele mai multe ori noi, oamenii, ne uram si uram fara a avea ca suport un motiv real. O facem doar asa,din plictiseala sau pura ignoranta. Iubiti-va asa cum sunteti, scriu cartile bune de psihologie daca doriti sa va transformati! Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in tine in lipsa iubirii. Ii putem contrazice pe Fromm, Gurian,Yalom, Forward etc.? Personal, subscriu acestui sfat. Exista insa o singura, majora conditie in obtinerea si trairea iubirii de sine: trebuie sa doresti cu toata fiinta ta sa te cunosti, sa accepti si sa iubesti asa cum esti.

selfish-loveAcum sa revenim la puzzle-ul nostru si sa scotocim un pic si in piesele lui de culoare inchisa, intunecate. Cand devine iubirea de sine limitativa, periculoasa in demersul nostru uman? Atunci cand iubirea de sine frizeaza solipsismul. Prin iubirea de sine exagerata, omul isi omoara virtutile, tradandu-si latura sacra in favoarea teluricului. Uitam de dimensiunea noastra sacra si ne abondonam profanului, materiei. Dimensiunea verticala , spirituala a dezvoltarii noastre primeste veto de intrare in sufletul nostru. Voi lasa in seama specialistilor in psihologie si psihiatrie sa treaca prin malaxsorul studiului cauzele aparitiei aceste iubiri de sine trunchiate, cum ar fi narcisismul, egoismul, filautismul (concept din dogma crestina). De cele mai multe ori aceste surogate ale iubirii de sine sunt expresia unor dezechilibre emotionale traite in copilarie. Am scris „surogate” deoarece , este demonstrat stiintific, narcisistul, egoistul si filautistul mai curand se uraste, decat se iubeste. Studiile de specialitate arata ca pana undeva la varsta de 8-10 ani copilul nu are constiinta sentimentului de iubire. El nu stie sa iubeasca. Copilul raspunde doar cu bucurie la iubirea care i se ofera din partea celor din jur. Doar atunci cand primeste iubire autentica la copil apare sentimentul si gandul ca si el poate fi „producator” si „furnizor” de iubire. Copilul invata sa daruiasca iubire.

Suntem vulnerabili in fata singuratatii si nevoii de iubire, spune Irvin D. Yalom. Premisele psihologice fundamentale itereaza urmatorul argument: daca in copilarie individul nu a primit suficienta dragoste autentica sau a fost victima unei mame extrem de iubitoare (care la randul ei nu l-a iubit cu adevarat pe copil, ci doar si-a manifestat propria impotenta de a iubi), aceasta va duce la o paralizie a propriei lui capacitati de a se iubi pe sine si , invariabil, pe cei din jurul lui. Egoistul sau Narcisistul va fi sub povara ostilitatii sale fata de el si ceilalti. Fata de viata in general. Acestea sunt goi interior si prizonierii unei frustrari imense.Iubirea de sine alimenteaza stima de sine. Cu totii cautam afectiune pentru a ne hrani stima de sine. Daca motivatia cea mai importanta este cea de a ne hrani stima de sine, cum se intampla la Egoisti si Narcisisti, inseamna ca suntem purtatorii unor goluri afective traite in copilarie. Nu voi reaminti aici legenda lui Narcis, fiul nimfei Liriope si a raului Cephios. La sfarsit acesta moare, stim asta. Problema e alta: nimeni nu a plans dupa el!!!!!!!

Dogma crestina ortodoxa vorbeste despre iubirea de sine in termenii filautiei. Exista o mica confuzie, dar care face foarte mult rau in intelegerea iubirii de sine din punct de vedere dogmatic. Si anume; dogma crestina nu a condamnat niciodata iubirea de sine daca aceasta nu a fost dezgolita de sacralitate. Cartile dogmatice ne indeamna sa ne iubim aproapele ca pe noi insine (Matei 19:10; 22:39, Luca 10:27). Sa ne reamintim de dualitatea fiintei umane: sacru si profan. Sacralitatea noastra nu poate exista fara iubirea noastra fata de noi insine. Este o intelepciune si o virtute sa vedem sacrul din noi si sa-l iubim. Dogma devine insa neinduplecata atunci cand in vizor este pus compusul nostru somatic. Filautia, in parte ei negativa, este definita prin patima iubirii trupesti de sine (Nichita Stithalul, Maxim Mantuitorul, Teodos al Indesiei etc.). Filautia negativa este izvorul tuturor rautatilor sufletului, maica tuturor patimilor:lacomia pantecului, iubirea de arginti si a slavei desarte (Ioan Damaschin). Unilateralitatea cunoasterii noastre poate sa fie un rau nebanuit in drumul cunoasterii si descoperirii de sine. Sa fim deschisi la mai multe izvoare ale intelepciunii pentru ca la sfarsit sa putem alege izvorul, apa caruia ne face cel mai mult bine.

Parerea mea este ca nu iubirea de sine este o problema, ci atitudinea noastra fata de acest concept, alimentata de neintelegerea semanticii lui profunde. Omul sec.XXI se afla in umbra marelor „nevroze” precum:tristete , singuratate, melancolie, respect de sine scazut sau autosuficienta, depresie, lipsa de speranta si curaj. Si asta vine cumva din alungarea elementului sacru din noi in cea mai obscura camera a subconstientului nostru. Traim, majoritatea dintre noi, sub imperiul unei nevroze existentiale. Si iarasi, prea usor, trecem peste un dat evident:toate aceste nevroze , trairi negative, au un suport fals. Ele exista doar datorita gandurilor noastre despre ele. Noi le dam viata si tot noi ne plangem de ele.

Iubirea este un mod de a depasi izolarea umana. Este o nazuinta sacra catre uniune. Iubirea de sine este ca un demers al armoniei, echilibrului, masurii cu tine insuti si cu lumea din jurul tau. Iubirea solipsistica te face sa traiesti doar pe jumatate, sa inchizi usile tainice ale bucuriei de a darui si transmite dragoste tie si celor din jurul tau.

Grija, responsabilitatea, respectul si cunoasterea sunt elemente de baza comune tuturor formelor de iubire . Prin urmare si iubirea de sine adevarata, constructiva nu poate fi straina de acestea. Sa incepem prin a ne cunoaste, respecta, prin a fi responsabili cu noi insine, sa avem infinita dragoste si rabdare cu tot ce presupune persoana noastra.

Galina Turtureanu

(815)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *