“Nu mă interesează ce face ea [fostă soție], vreau doar să pot să am acces la copilul meu, să mă pot implica în continuare, să îl învăț ce știu, că eu cred că am ce să-i dau… Nu mă refer doar la bani …Ea mereu zice că nu mă implic, dar când spune vorba asta știu că vrea doar să-mi ceară mai mulți bani”

 Cam așa s-ar putea exprima un tata recent divorțat.

 Iar fosta soție ar putea descrie altfel situația:

 ”Nu dă doi bani nici pe mine, nici pe copil…Tot ce fac nu e bine…El le știe cel mai bine pe toate. Zice că nu-i dau eu voie să vadă copilul, da` vine la fel de fel de ore …Copilul ăsta are și el un program, dar el n-are de unde să știe asta, că n-a stat el cu copilul …Venea doar cu pretenții și mă învinovățea pe mine de tot ce i se părea lui că nu e bine…”

 Această familie era scindată înainte de a se pune efectiv problema divorțului. Implicarea în creșterea copilului a rămas pe un model de punere în act a scenariilor personale, nu pe crearea unui plan comun.

Implicarea adecvată presupune un triunghi relațional echilateral mamă – tata – copil. Relația de sprijin între părinți, în rolurile lor de părinți, dar și în rolurile lor de parteneri este esențială. Despre rolurile parentale se vorbește mult, dar uneori ai impresia că e vorba doar de abilități individuale. Eu cred că ar fi bine să știm teorema conform căreia “un copil fericit este acela care are doi părinți mulțumiți”. Reciproca este tristă, dar adevărată: vedem adesea copii ale căror probleme reflectă insatifacția și divorțul emoțional al părinților; se întâmplă adesea ca problema copilului să devină un alibi pentru părinți în încercarea lor de a evita confruntarea directă cu problemele din relația de cuplu. Copilul devine “pacient desemnat”. Iată cum descrie un terapeut familial această situație:

“Observatia izbitoare a fost că, atunci când părinții erau apropiați emoțional și investeau mai mult unul în celălalt decât oricare dintre ei în copil, copilul se simțea mai bine. Când oricare părinte înveștea emoțional mai mult în copil decât în celălalt părinte, copilul, imediat și în mod automat, regresă. Când părinții erau emoțional apropiați, nu puteau greși în modul de a “gestiona” copilul. Copilul răspundea bine la fermitate, permisivitate, pedeapsă, “discutii” sau orice altă abordare. Când părinții erau “divorțați emotional”, orice “abordare de gestionare” se dovedea un eșec”

Mamele și tații dăruiesc diferit iubire copiilor lor. Copilul are nevoi diferite în diferitele etape ale dezvoltării sale. Dar în toate etapele are nevoie de o mixtură nutritivă, în proporții variabile, a celor două feluri de iubire părintească: dragostea maternă, necondiționată și iubirea paternă, condițională.

Iubirea necondiționată (“orice ai face sunt alături de tine”) este baza pe care se construiește încrederea în lume (fără să am nevoie de argumente, gândesc lumea ca un loc prietenos), dar și stima de sine. Iubirea condițională (“sunt alături de tine pentru a reuși”) construiește premisele autonomiei și  încrederii în sine.

Optimismul, stima de sine, autonomia și încrederea în sine sunt cei patru piloni ai stabilității pe care îi poate construi iubirea părintească. Pot apărea, din păcate, vicii de proiectare sau de execuție ale acestei construcții.

1. ”Pe copil să nu-l mângâi decât în somn” – expresia unei concepții patriarhale și autoritare, care consideră că iubirea necondiționată trebuie limitată drastic încă de la vârste mici, pentru că altfel copilul va fi prea răsfățat; iubirea părintească intră sub semnul subînțelesului,fiind rareori exprimată direct; ceea ce este vizibil este sistemul recompenselor și al pedepselor (în acest sistem se ajunge uneori chiar la extrema de a defini pedeapsă ca parte a iubirii !)

 Rezultat probabil : un adult pesimist și (hiper)activ, dependent de succes pentru menținerea stimei de sine.

   2. “Părinții mei îmi permit orice, deci eu cred că, de fapt, nu le prea pasă de mine”  – expresia unui refuz de exercitare a autorității parentale; ambii părinți se feresc să dăruiască iubire condițională și nu îl ajută pe copil să își definescă un contur al propriei personalități prin confruntarea cu limitele.

 Rezultat probabil: un adult cu așteptări nerealiste, egocentric, intruziv, dar și vulnerabil la critică.

  3. “E mare acum, n-ar  trebui să-l mai răsfeți atât”  – ar putea spune un tată care vrea ca fiul lui să nu fie “băiatul mamei”;  e de discutat asupra proporției dintre iubirea necondiționată și iubirea condițională în funcție de vârstă și nevoile de dezvoltare ale copilului, dar nu e de dorit să creez impresia că e o alegere ori/ori și că e o competiție între părinți în a-și impune punctul de vedere (considerat a fi “corect”).

 Rezultat probabil: un adult care nu reușește să stabilească relații satisfăcătoare pentru că este “corect”.

  4. “Eu te înțeleg, dar nu-i spune lui taică-tau” – e tot expresia unei competiții între părinți pentru prioritate, ca și mai sus, dar exprimată într-un mod pasiv – manipulativ. Iubirea adevărată e necondiționată și trebuie ținută ascunsă, își spune copilul; în consecință, atunci când cineva expune vizibil iubirea sau cere ceva în schimb, acela nu îl iubește cu adevărat.

 Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reușește să stabilească relații satisfăcătoare pentru că nu reușește să îmbine autonomia cu intimitatea.

Dar dincolo de rolurile lor în raport cu copilul, partenerii nu trebuie să neglijeze relația de iubire dintre ei. Filosofia „totul pentru copil” poate fi devastatoare. Atât pentru cuplu cât și pentru copil. O relație proastă sau absența între părinți va crea probleme copilului atât în găsirea unui model de identificare (care este, în mod normal, părintele de același gen), cât și a unui model de raportare (raportarea la părintele de gen opus va contura caracteristicile de gen proprii – feminitatea prin raportare la tata, masculinitatea prin raportare la mamă).

Criza cuplului la vârsta de mijloc are adesea legătură și cu succesul sau insuccesul perceput în legătură cu creșterea copiilor. Dar copiii răspund bine nu numai la grija care le este direct adresată, ci și la prezența sau absența unei relații bune între părinți. Un copil fericit este acela care are doi părinți mulțumiți.

 psihiatru Dan Ghenea

(2167)