Ralix: Care este cea mai frumoasa amintire, copil fiind, legata de sarbatoarea Invierii?

Simona Catrina: Minivacantele de la bunicii mei din Buzau (mama e buzoianca si eu la fel, acolo am copilarit) si minivacantele de la bunicii mei din Oltenia (tata e valcean), unde aveam totul la dispozitie: padure, parau, iarba, dulciuri, libertate. Nu voiam sa merg la Inviere. Eu sunt “decretel”, sunt prima generatie care a rasarit dupa decretul lui Ceausescu anti-avorturi, eram multi si indoctrinati gresit. Am fost crescuta in ideea ca Pastele e doar momentul acela cand ciocnesti oua si mananci pana plesnesti. Spre rusinea mea, abia prin adolescenta am inteles cu adevarat semnificatia sarbatorii. Parintii mei erau profesori si nu-si permiteau sa ma faca religioasa prea devreme, ca sa nu vorbesc aiurea la scoala, unde eram comandanta de detasament si, la un moment dat, si comandanta de unitate. Si le-as fi facut rau si lor, implicit.  

R: Ce obiceiuri (traditii) respecti zilele acestea?

S.C.: Cumpar oua colorate dintr-un supermarket (da, prefer sa-mi folosesc energia la a impacheta sarmalute in foi de vita decat sa vopsesc oua), cumpar cozonac, dar si gatesc – sarmalute, cum am spus, fac si o salata de boeuf, iar dincolo de faptul ca voi merge la Inviere undeva (sper sa nu-mi mai ia parul foc, cum am patit acum zece ani, cand un cascat si-a apropiat cam tare lumanarea de cocul meu), merg in vizita la parintii mei, chiar in ziua de Paste. Cu alte cuvinte, totul e previzibil, cel putin in acest an. N-am tinut post – asta ca sa-ti anticipez intrebarea. Am o conditie medicala care nu-mi prea permite, iar Dumnezeu e bun si intelege.
R: Ce iti doresti sa iti aduca „iepurasul” ? Faci cadouri cu ocazia ce se apropie?

S.C.: Da, fac niste cadouri, doar ca anul asta vor fi strict practice, adica vin, cozonac, ciocolata si asa mai departe. Eu nu vreau sa-mi aduca Iepurasul nimic, mie imi plac iepurasii asa cum sunt, fara cadouri in dinti. Trecem printr-o perioada mai austera, ca fiecare, si atunci ne limitam la lucruri delicioase, dar simple.

R: Vacanta prelungita ne ofera timp sa facem activitatile pe care le ignoram in restul anului, ce vei face in  zilele ce urmeaza?

S.C.: Eu sunt jurnalista, iar vacanta asta e mai ales pentru bugetari din pacate, eu lucrez in mediu privat. Nu am prea multe zile libere, adica am un fel de “una da, una nu”, programul meu arata ca o gura stirba. Asta a fost pretul pe care l-am platit ca sa traiesc din ceea ce-mi place. Din pacate, a supravietui in presa a devenit o misiune aproape imposibila, in ultimii ani.

R: Ai fost plecata o vreme, departe de cei dragi si de tara, cum sunt sarbatorile lor? Cum se manifesta oamenii de pe alt continent care petrec Nasterea sau Invierea Domnului?

S.C.: Am fost plecata sapte ani in Canada, intr-adevar. Pastele il sarbatoream ca niste sectanti, in sensul ca in Toronto – unde am locuit eu – majoritatea locuitorilor sunt catolici (sau protestanti sau… ma rog), asa ca marea foiala de sarbatori era cand aveau ei Pastele. In anii cand coincidea Pastele ortodox cu cel catolic, era bine, fiindca aveam, tot asa, o minivacanta. Dar in ceilalti ani, repet, sarbatoream in cercuri restranse, fara mare fast. Insa am vopsit si acolo oua (Canada e o tara toleranta, respecta toate religiile, iar comertul tine cont de sarbatori, se adapteaza).

R: Ce citesti acum?

S.C.: O carte cum numai un suedez putea scrie, “Barbatul de 100 de ani care a sarit pe fereastra si a disparut”, de Jonas Jonasson

R: 3 carti pe care le-ai citit si te-au directionat in felul tau de a fi , de a te exprima?

S.C.: “Panza de paianjen”, de Cella Serghi. “Caminante”, de Octavian Paler. “Noaptea de Sanziene”, de Mircea Eliade. Am scris doar trei fiindca mi-ai cerut trei, dar cred ca din fiecare carte pe care am citit-o am smuls cate ceva esential. Am citit “Ion” al lui Rebreanu de vreo opt ori. Si mai am un principiu, daca tot a venit vorba de carti: daca nu-mi place o carte, o arunc cat colo, n-o mai termin. Citesc numai ceea ce-mi place cu adevarat, viata e prea scurta ca sa devii obsesiv-compulsiv, sa tragi de-o carte tampita numai pentru ca ai inceput-o.

R: Care a fost momentul din viata ta cand ai realizat ca ai talent in domeniul literelor? Cand ai scris primul tau editorial?

S.C.: Am facut o compunere in clasa a doua si mama – care era profesoara de romana – mi-a rupt foaia si m-a pus s-o scriu din nou. Scrisesem numai idiotenii care se purtau atunci, gen “a venit toamna, cooperatorii ara, pasarile migratoare pleaca in tarile calde, taranii strang recolta”. Mama gogonase ochii de oroare. A zis: “Nu am timp acum sa te las sa mai incerci o data, p-asta ti-o dictez eu, te prefaci ca e a ta si de data viitoare ti le faci singura, clar?”. Si mi-a dictat un text superb, a doua zi l-am citit in fata clasei si invatatorul mi-a pus un zece urias, de care mi-a fost rusine, ca nu era opera mea. Dar opera era pe termen lung, de fapt: a inceput sa-mi placa, sa inteleg ca eu nu trebuie sa scriu ca toti copiii din clasa, ca trebuie sa gasesc ceva deosebit, niste metafore, niste comparatii… In clasa a patra, deja luam premii la Tinere Condeie – asa se numea atunci concursul national, socialist, pentru foarte tinerii elevi pe care-i chinuia talentul. Iar in presa am intrat in 1993, la Evenimentul Zilei (pe vremea lui Cristoiu deci). Am evoluat destul de repede dupa aceea, din fericire. Eu chiar am invatat presa de la Cristoiu, desi nu sunt absolventa de Jurnalism, ci de Filologie (Romana-Araba). Cristoiu avea un principiu: cei mai buni jurnalisti nu sunt cei care au absolvit Jurnalismul, ci aia care vin din tot felul de alte domenii. Nu-mi dau seama daca avea dreptate sau nu, dar reteta lui functiona, pe vremea aia.

R: Daca nu ai fi scris , ti-ar fi placut sa…?

S.C.: Sa cant sau sa fac actorie. Nu am un talent deosebit pentru nici una dintre aceste arte, din pacate. Adica am fost un fel de cantareata, in sensul ca toata tineretea m-am petrecut-o la cor sau un grupuri vocale, dar nu eram ceva fenomenal. Iar actoria nu e de mine, fiindca sunt foarte timida, ar fi trebuit sa lucrez mult, psihologic vorbind, ca sa ma adaptez la provocarile breslei. Si mi-ar mai placea enorm sa lucrez pentru o revista sau emisiune TV care sa ma trimita sa filmez in toata lumea – dar cui nu i-ar placea? Am gusturi previzibile.

R: Esti vivace, ironica si exagerat de amuzanta in toate scrierile tale, cum reusesti? Ce te inspira?

S.C.: M-au inspirat esecurile si lacrimile din viata mea. Cand m-am saturat de plans, m-am apucat de ras. De fiecare data. Am plans cel mai mult din dragoste, in rest n-am avut necazuri insurmontabile, slava Domnului. Si cand am obosit sa bocesc dupa cate-un idiot, am inteles ca umorul stors din aceste povesti e mai important, mai frumos, mai hranitor. Si ii poate face si pe altii sa-si stearga lacrimile, sa rada de necazuri, sa se recunoasca in anumite ipostaze, in anumite situatii tampite.

R: Iubesti si esti iubita, in cele din urma zbuciumul asteptarilor si al incercarilor a luat sfarsit, e linisite? Sau cum e acum pentru tine?

S.C.: Acum, intr-adevar, zbuciumul a luat sfarsit. Sigur ca orice e posibil, nu vreau sa vin cu truisme acum, dar e pentru prima oara in viata mea cand sunt linistita, cand am incredere in omul de langa mine – Doru Roman, logodnicul meu, cu care ma voi casatori in luna august, pe care-l iubesc enorm, care ma iubeste enorm. Pana acum, n-am fost niciodata fericita cu adevarat, fiindca orice relatie venea la pachet cu complicatii, incertitudini si tradari.

R: Pentru a incheia intr-o nota de optimism si lejer, precum zilele insorite carora le supravietuim, prezinta-mi te rog scenariul ideal pentru vacanta de lene (1 mai) si pt Sarbatoarea Invierii.

S.C.: Bine i-ai zis “vacanta de lene”. Mie cel mai mult imi place sa stau si sa ma umflu de ras. As vrea sa stau, sa vad seriale pe Internet si sa rad. Asta e un panaceu. Nu am pretentia sa plec nicaieri, anul asta chiar nu ne-am permis, din multiple motive. De 1 Mai, pe vremuri, plecam la mare, eram tanara si nu concepeam sa fac altceva in zilele alea, zici ca aveam creierul spalat. Cu timpul, am inteles si eu, in sfarsit, ca lucrurile au importanta pe care le-o dai – o filosofie primara, dar foarte corecta si utila. Adica eu imi doresc sa stau acasa, sa gatesc ceva bun de Paste – ca anul asta s-au cam legat – sa ma amuz, sa lenevesc, sa dorm mult, adica sa fac tot ceea ce restul anului nu-mi prea permite. De Paste voi fi la parintii mei, la masa, mama mea a facut – printre alte bunatati – oua sidefate, roz, mov, vernil, bleu, aurii… Sunt un om conservator, in ciuda aparentelor. Imi plac sarbatorile crestine in familie. Cine si-ar fi inchipuit? 

(1285)