RaLix
"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein
„Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte, ceva convențional poetic și fermecător, dar mă atrage inevitabil”, așa își descria Lev Tolstoi în jurnalul sau sentimentele pe care le încercase la văzul Sofiei Berg în anul 1844.
Tolstoi se îndrăgostise de-adevăratelea. În vârstă de 37 de ani, scriitorul deja consacrat, s-a îndrăgostit de studenta din anul I de la Universitatea din Moscova care avea doar 18 ani, dar care-i păruse contelui Tolstoi atât de „inteligenta și sincera” și care avea un neîndoios talent scriitoricesc și muzical. Fără să stea mult pe gânduri, Tolstoi o cere în căsătorie pe Berg, iar aceasta, care la acea vreme era curtată insistent de câțiva alți bărbați, cât se poate de potriviți pentru o căsătorie convenabilă, din anumite motive, neînțelese încă, acceptă. Diferența de vârstă poate este explicația unui viitor mariaj cuprins de îndoieli, tristeți și nemulțuiri.
Era Sofia la fel de îndrăgostită de Lev Tolstoi precum era acesta de ea? Greu de spus. În acea perioadă a secolului XIX căsătoriile , în special în pătura aristocratică, se încheiau mai degrabă din varii calcule economice și sociale sau din viziuni idealiste ale protagoniștilor decât din dragoste. Cert rămâne că tânără Sofia Andreevna Berg, fiică unui medic din Moscova, tânjea, în chip idealist, după imaginea unei relații de iubire adevărată, profunde și de durată alături de cel care avea să-i fie soț. „Iubesc aceste vise”, scria viitoarea Tolstaia în Jurnalul sau, iar Tolstoi urma să fie întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice. Dar nu a fost să fie așa! Aproape jumătate de secol de mariaj a fost permanent și turbulent marca de frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Certurile, reproșurile, plânsetele Sofiei și plecările de acasă ale lui Tolstoi sau autoizolarea erau constante în casă de la moșia Iasnaia Poleana. Gelozia și neîncrederea aproape viscerale ale lui Tolstoi, posesivitatea și tendința de a-l controla ale Sofiei Tolstaia au dus treptat la distrugerea iubirii dintre cei doi.
La câteva luni după căsătorie, Tolstoi, din marea lui aplecare către sinceritate, deschidere și din dorință de a trece la un stil mai moral” decât cel anterior căsătoriei sale, îi da Sofiei să citească jurnalele sale din tinerețe .(Ulterior, în romanul :”Anna Karenina” Tolstoi se autodescrie în personajul Konstantin Levin, care la fel, mai în vârstă decât Kitty cu 19 ani, îi da acesteia jurnalele sale pentru a-l cunoaște mai bine). Faptele tipice pentru tinerii din familiile bune, la chefuri deșănțate încheiate cu orgii, jocuri de noroc, beții, bătăi și relații ocazionale cu numeroase femei deochiate au îngrozit-o pe tânără Tolstaia care, pe tot parcursul vieții sale a rămas la ideea că trecutul destrabalat” al lui Tolstoi a dat naștere răului din el. „Nu pot să-l iert nici pe Dumnezeu că a făcut așa încât toți sa-și facă de cap, înainte de a deveni oameni serioși”. Dezvăluirea acestui jurnal va aduce toate neajunsurile din mariajul celor doi. Acesta este momentul în care se declanșează îndoiala în mintea și inima tinerei soții.
Sofia Andreevna, un caracter puternic și hotărât a fost mereu terorizată de frica aceea cum că „nu poate să făurească fericire nici pentru el și nici pentru ea însăși”. Ea, care trăia doar cu dorință de a-i dărui lui Tolstoi „tot ce încă mai păstrează în ea”, în afară de copilărie, a fost răpusă nemilos de atitudinea lui Tolstoi, care, la numai o luna de la căsătorie, „cu lacrimi în ochi” și a”cu o privire sfioasă, dar trista”, îi spunea :”Nu, nu m-ai iubit și nu mă iubești!” Tânăra soție a avut un șoc și a fost cuprinsă de groază, o groază permanentizată pe tot parcursul mariajului: groază de a-i fi respinsă iubirea. „L-aș sufocă cu dragostea mea în clipă aceea, dar mă tot urmărește gândul : nu mă crede, nu mă crede”.
Și totuși Tolstoi era convins că el o iubește, la fel cum și Sofia îl iubește. În jurnalul sau, în special în notările din 1863, găsim numeroase gânduri despre sentimentele sale față de ea. „O iubesc atunci când noaptea sau dimineață mă trezesc și o văd că se uită la mine și că mă iubește. Și nimeni și eu în special nu o împiedică să mă iubesca așa cum știe ea, în felul ei”. Copleșită de treburile gospodăriei pe care o administră singură, de dorință de a-l ajută pe Tolstoi în transcrierea numeroaselor sale manuscrise („Razboi și Pace” a a fost transcris de Tolstaia nu mai puțin de 7 ori), grija pe care trebuia să o poarte numeroșilor săi copii (13) pe care Tolstoi îi neglija în cel mai cras mod, Sofia părea disperată că „nu poate să-l iubesca mai mult, pentru că-l iubește până la ultima limita”. Par a fi două firi care își caută temător și frenetic apropierea, atingerea, contopirea și binecuvântarea trăirii prin celălalt, dar odată ce se ating, se resping grăbit și furios, atingerea fiind mai curând o împietate decât o dorință izvorâtă din iubire. Înfrânți de nebunia geloziilor acerbe și a neîncrederii totale, soții Tolstoi s-au lăsat „in voia sortii”,”la voia intamplarii”. Mamă a 13 copii, din care doar 7 supraviețuiesc, Sofia își va petrece această căsnicie într-o continua nemulțumire. Își va asuma cu pricepre rolul de cap de familie și îl va iubi pe Tolstoi împotriva geloziilor și ideilor fanatice ale acestuia.
Eu, scria Tolstaia, încep să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere. La rândul lui, scriitorul, a cărui preocupare pentru reformele morale și sociale devine tot mai accentuată, consemna:”Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjeaza”. Nimic uimitor în această aserțiune, autorul căruia era convins că în viață temelia la tot și toate este munca.
„Ne-am certata¦”, „¦ieri a fost scandal¦”, ¦”ultima ceartă a lăsat urme adânci¦”, „Nu mă iubește¦”,”ea este ca o piatră legată de gâtul meu¦” etc . Sunt gânduri mult prea des întâlnite în Jurnalul lui Tolstoi. Sofia Tolstaia, dimpotrivă, în Jurnalul ei consemnează groază și neputință ei de a-l face pe Tolstoi să înțeleagă că el este bun, iubitor, inteligent , poetic și activ”, perfecțiunea întruchipată, altfel spus, iar ea nu face decât „să-i otrăvească viață cu toanele ei, că e nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și gânduri suicidale. Și mai presus de toate, este o proasta și o banala” care nu știe ce trebuie să facă pentru a-i putea oferi mai multe motive de fericire.
De unde atât de multă dorință de autonegare, autodispreț?! Să fie oare răspunsul în crezul ferm al contesei Tolstaia în îndeplinirea așa cum se cuvine” a datoriei” de soție? Aș vrea că soțul meu, scria ea, să aibă asupra mea mai multă influența. Tot timpul a fost axată pe grijă cum să facă ca atât soțul cât și ea să fie mulțumit de ea, pentru că: „ce e rău vine numai de la mine”. Totuși Sofia Tolstaia nu era într-atât de naivă încât să continue, ca în tinerețe, să viseze la o idilă conjugală alături de omul, crezul de viață al căruia era- „că este o crimă până să și trăiești alături de familie”, care ajungea uneori să facă paralela între cotidianul familiei și grijile unui soi de cârciumă” și care zi după zi, reia viața această corectă, egoistă, fără iubire, fără implicare în viață familiei, în scopurile, bucuriile, tristețile oamenilor apropiați lui”. Vreau un singur lucru, scria resemnat Tolstaia în anul 1903, că toți să fie fericiți.
Mila și ura, tandrețea și iubirea, pretenția armoniei și realitatea dezarmoniei tot mai prezente în familia Tolstoi, veneau din ambele părți ale cuplului. Aproape de finele vieții sale, în 1908, Tolstoi, al cărui dicton preferat era „Fa ceea ce trebuie să faci!”, consemnează resemnat:”Azi, amintindu-mi de căsătoria mea, m-am gândit că a fost ceva fatal.” Tolstaia, care tot mai des era acuzată de către Tolstoi că-l spionează și controlează, rămâne însă fidelă datoriei ei de soție. ” ce liniștită e viață mea, ce credincios îmi e soțul .. și totuși de ce nu mă simt pe deplin fericită?”
La final, scrie I. Ianosi, sufletul lui Tolstoi e obosit și trebuie să se elibereze. O părăsește, a câtă oară, pe Tolstaia și se refugiază în Astapovo unde moare asistat doar de doctorul său Dusan Mikovitki. Tolstaia, care în disperarea singurătății și melancoliei, încearcă să se sinucidă, dar este salvată, nu are acces la patul muribundului. Copiii i-au interzis. In ziua de 7 noiembrie, la oră 6 dimineață, Lev Nicolaevici s-a stins”. Atât. 48 de ani de cruntă gelozie și neîncredere, suspiciune și respingere, tandrețe și dragoste trupească dar și loialitate, devotement și susținere au luat sfârșit.
Galina Turtureanu
(1849)
