Trebuie sa vorbim, iubitule. Solicit asta deoarece moartea merge în general mai repede decât viața și sărim peste etapa inumană a torturii psihice. Iubito, nu mă mai schingiui cu dialogurile coșmeliei! E mai creștinește să folosești otrăvuri rapide, gen Verde de Paris – care e deocamdată ilegal, dar cunoaștem noi niște băieți care se descurcă și ne ajută, nu ne lasă la necaz.
Femeie, știu, vrei să vorbești cu jumătatea ta mai bună și mai mută. Să-i spui că există oarece micuțe probleme în căsnicia voastră, de exemplu capacul de la pasta de dinți – sau mă-sa, după caz. Și soacră-ta are nevoie de un căpăcel înșurubat la guriță, dacă tot veni vorba.
El nu dorește momentan să vorbească, însă. E vătămat, e obosit, mult muncit și prost plătit. Vrea să mestece blajin, să tacă sau să scuipe coji de fistic. Oricum, ideea era că are gura ocupată cu ceva mai interesant decât să necheze despre eventualele – nu eventualele, sigurele – probleme ale relației voastre.
Dumnealui ar prefera să vorbească despre sistemul de canalizare plin de mizerie, decât despre o iubire sinceră. Desigur, prima categorie e mai rentabilă. Cercetătorii britanici, care mănâncă hulpav bani de la guvern ca să constate tot felul de prostii, n-au realizat că bărbații sunt programați din start să nu vorbească niciodată despre relațiile lor, e un defect de fabricație care trebuia implementat și acceptat până la ora asta.
Trebuie să vorbim! – îi explic, cu cea mai amabilă inflamare, nu de alta, dar am ceva de pus la punct. Mmbine! – mormăie el, cu nervii vâlvoi. Apoi tace ca un crap fără solzi și așteaptă să fac niște mici crize, ca să aibă motiv să latre ”acum chiar că nu mai am chef să vorbesc, mă deprimi”.
Amica mea Cristinica (rimă involuntară) a divorțat de Dudu fiindcă el a refuzat sistematic să discute despre cât o iubește el pe ea și despre cât (n-)o iubește mama lui tot pe ea. Exista o oarecare discrepanță între cele două iubiri, așadar. Judecătorul a lăcrimat sincer, a stârmocit spontan. Avea o cutie de șervețele pe masă, chiar lângă ciocănel, o scotea din sertar numai când începeau divorțurile, care îl tulburau peste măsură. Mai târziu, s-a constatat că inclusiv onoratul instant provenea dintr-o familie dezorganizată, deci lua totul la modul personal, îhî, îhî.
Onorată instanță, dumneavoastră vorbiți cu soția dumneavoastră despre calitatea iubirii care vă leagă de atâția ani? Onorata robă – care era un onorat, de fapt – a spus că instanța nu vorbește cu nevasta, dar judecătorul în sine, ca persoană fizică și mai ales psihică – se mai scapă, în pauza de masă, mai ales că are minute naționale și își permite câte un telefon. N-am înțeles niciodată familiile unde soțul e la Orange și soața la Vodafone, dar mă rog, fiecare cu falimentul lui.
Judecătorul a mai precizat ceva duios: că el nu mănâncă șnițele acasă niciodată, fiindcă atunci când vede la orizont ciocănelul de bătucit, își aduce aminte brusc de dosarul 4821/P/2013, în care Parchetul cheamă la bară (adică-l bate până ajunge la bară) pe inculpatul care și-a abandonat copiii rezultați. Cea mai mare plăcere a procurorului e să întrebe în ședința pe fond cum au rezultat copiii. Cu detalii, vă rugăm frumos.
Simona Catrina
(730)
