Umblă în libertate un șablon conform căruia bărbații vor ceea ce nu au. La fel și copiii. De unde și silogismul că bărbații sunt un fel de copii. Teoria s-a zaharisit demult. Hai să fim cinstiți, oricine vrea ceea ce n-are, ar fi culmea să-ți dorești ceea ce ai deja. E ca și cum mi-aș dori o bucătărie sau o mătușă.

Apropo, verișoara mea nu mai vrea bucătărie, de exemplu, fiindcă ultima oară când a gătit, un vecin a sunat la ușă și i-a spus să verifice urgent, că probabil i-a luat foc salteaua. Vitejii blocului chemaseră pompierii. Ei au mulțumit frumos pentru invitație, dar le-au zis că poate cu altă ocazie. Le-au spus că deja cunosc bine adresa și nu e vorba de un incendiu, ci de o neînțelegere – nu toate femeile se înțeleg bine cu toate tigăile, în sensul ăsta.

M-am îndrăgostit într-o vară de iubitul verișoarei mele – alta, nu asta cu bucătăria. Desigur, mă uitam în fiecare zi în oglindă și țipam la mine: ai căpiat? Mai sunt încă două miliarde de bărbați adulți pe planetă! Oglinda își punea mâinile la urechi numai când mă vedea intrând pe ușă. Da, însă numai Puiu avea farmec, avea și-un dalmațian pe care în chema Francisc (probabil era un câine foarte complexat și nefericit din cauza asta, umilit în public printre atâția alții, fiindcă nu e ușor să faci pipi la copac după confrați pe care îi chema Nero, Bruno sau Ginghis-Han). A, Puiu avea și adidași din America. A, și-l citise și pe Tolstoi – pe sărite, dar buchisise ceva. Din ”Război și pace” citise numai războiul, mi-a spus sincer.

Până la ora aia, nu găsisem decât băieți pe care, dacă-i întrebai ce părere au despre Acropole, răspundeau că ”sunt foarte gustoase, merg cel mai bine cu sos boloniez sau beșamel”. Mă, deci aveau timp să afle că există pe fața pământului sosuri cu nume ca de parfumuri, dar n-auziseră în viața lor de niște bolovani notorii din Grecia.

Mă rog, deci mă îndrăgostisem de Puiu. N-aveam cum să fac nicio manevră, deoarece era proprietatea vară-mii, iar la notariat mi-au spus că bunurile care pot fi fura… ăsta, înstrăinate cu acte nu trebuie să aibă puls. Cum aveam nevoie de el mai mult viu decât mort, am renunțat la orice demers.

Am uitat să vă spun că nu se potriveau deloc, după modesta și lacoma mea părere. Ea era genul de snoabă care credea că o pizzerie e un loc unde se adună aurolacii, după o zi de muncă în corporația plină de provocările profesionale ale cerșetoriei. Dacă-i ofereai o farfurie de mazăre cu pui, spunea că n-a mai pomenit așa ceva de când văzuse un film cu pușcăriași. M-a văzut odată cu o napolitană în mână și mi-a explicat că numai copiii din orfelinat papă așa ceva. Deci era un deliciu să stai în compania ei.

El era totuși genul care deschidea câte-o carte, câte-o conservă de pește sau câte-un subiect de discuție. Era mai uman. La un moment dat, ea a plecat două zile la mă-sa, la țară (spunea ”la țară” despre tot ce depășea cartierul Titan din București), era vorba de fapt despre vârtosul oraș Galați. În fine, nu contează. Atunci am flirtat frumos cu Puiu – n-am început eu, eu nu-s în stare nici să încep o mămăligă, îi las pe toți să-și înfigă furcile în ea și abia pe urmă adun rămășițele pământești din farfurie. Puiu mi-a zâmbit toată seara, am mâncat împreună și-am băut separat – sau invers, nu mai știu -, ne-am confesat și ne-am atins mâinile pe masă, în drumul spre muștar. La final, a pus ochii-n poală și mi-a zis că el trebuie să-mi mărturisească un lucru, că vrea să-și ia asta de pe suflet, că speră că nu e deplasat, că e un moment important…

Mă vedeam deja cu rochie bufantă de mireasă, lângă el, cu un buchet alcătuit din flori cât grenadele, cu alai și sclipici în coc. Și singura mea grijă enormă era cum am s-o invit pe vară-mea la nuntă, când eu mă mărit cu Puiu al ei. Foarte delicat, of, nu știu cum am s-o rezolv… A rezolvat-o Puiu. Mi-a zis: ”Mă Simona, vreau s-o cer de nevastă pe verișoară-ta și te rog mult să mă sfătuiești cum e mai bine, nu știu dacă să fac asta de Crăciun sau așa, din senin!”.

Simona Catrina

(3867)