Probabil ca toti ati auzit de  Marie si Pierre Curie, doi oameni de stiinta ce ocupa un loc bine meritat in istoria stiintei. Marie Curie, savanta poloneza, a fost prima femeie care a primit un premiu Nobel si singurul savant din lume ce a primit  doua premii Nobel in domenii stiintifice diferite (fizica si chimie). Pierre Curie, fizician francez, a fost de asemenea laureat al Premiului Nobel, impreuna cu Marie Curie.

Pe langa carierele stralucitoare pe care le-au avut, ei sunt cunoscuti si pentru povestea de dragoste dintre ei. Cei doi si-au oficializat relatia printr-o ceremonie simpla, urmand ca luna de miere sa si-o petreaca pe bicicleta, strabatand Franta. Au fost doi oameni simpli ce si-au trait dragostea dintre ei cat si dragsotea pentru fizica, in laboratorul in care isi gaseau fericirea in fiecare zi. Au stiut sa-si structureze vietile astfel incat sa tina rol si de oameni de stiinta dar si de parinti. Au luptat pentru visele legate de stiinta pe care le aveau impreuna si au avut grija de copii astfel incat acestia sa primeasca o educatie corespunzatoare.

Mai jos puteti citi scurta povestire a Mariei Curie despre cum l-a intalnit pe Pierre Curie si cum a fost viata alaturi de el.

Intalnirea cu Pierre Curie

„L-am cunoscut pe Pierre Curie pentru prima data in primavara anului 1894. Un fizician polonez pe care il cunosteam si care avea o mare admiratie pentru Pierre, ne-a invitat  intr-o zi pe amandoi sa ne petrecem seara cu el si cu sotia sa”.

Cand am intrat in camera, Pierre statea in picioare in dreptul unei ferestre in balcon. Mi-a parut a fi foarte tanar, desi el avea la acea vreme  35 de ani. Am  fost frapata de exprimarea deschisa a fetei sale si de usoara  detasare in toata atitudinea sa. Discursul sau, destul de lent, simplitatea  si zambetul  mi-au inspirit incredere. Am inceput o conversatie care a devenit prietenoasa foarte repede. Aceasta era despre unele probleme  stiintifice despre care am fost bucuroasa sa ii cer opinia, apoi am discutat despre anumite subiecte sociale si umanitare care ne interesau pe amandoi.  Ne-am intalnit din nou la Societatea de Fizica si in laborator.

Curand el a prins obiceiul de a vorbi cu mine despre visul sau, acela de a avea o existenta  in intregime consacrata cercetarii stiintifice si mi-a cerut sa impartim aceasta viata. Nu a fost insa usor pentru mine sa iau o asemenea decizie, pentru ca asta a insemnat  despartirea de tara mea, de familie si renuntarea la anumite proiecte sociale care imi erau dragi. Dupa ce am crescut intr-o atmosfera de patriotism extrem, bazat pe asuprirea Poloniei, mi-am dori,t ca multi alti tineri din tara mea, sa contribui la conservarea spiritului national.

Pe parcursul anului 1894 Pierre Curie mi-a scris scrisori, care mi se pareau admirabile in forma lor. Nici una din ele nu era lunga pentru ca avea obiceiul  de a se exprima concis, toate fiind scrise intr-un spirit de sinceritate si cu o anxietate evidenta. Este  necesar sa cititi cateva randuri care exprima cum a vazut el posibilitatea unei casatorii intre noi:

“Cu toate acestea, ar fi un lucru frumos, in care abia indraznesc sa cred, sa trecem prin viata impreuna hipnotizati de visele noastre:  visul tau pentru tara, visul nostru pentru umanitate, visul nostru pentru stiinta. Dintre toate aceste vise, cred ca ultimul, singur, este legitim. Vreau sa spun prin aceasta ca suntem neputinciosi sa schimbam ordinea sociala. Din punct de vedere stiintific, dimpotriva, putem pretinde ca vom realiza ceva. Teritoriul aici este mult mai solid si intr-adevar  se afla in posesia noastra.”(n.a: Franta era deschisa mai mult catre descoperiri si stiinta fata de Polonia).

Familia si viata porofesionala

„Intampinam o problema serioasa cu faptul ca nu puteam sa am grija de mica noastra Irene si de casa noastra, fara sa renunt la munca mea stiintifica. O astfel de renuntare ar fi fost foarte dureroasa pentru mine si nici sotul meu nu ar fi fost  de acord cu asta,  obisnuia sa spuna ca el a luat o sotie in mod expres pentru el, pentru a impartasi toate preocuparile sale.  Desigur, trebuia sa avem o servitoare, dar eu personal am avut grija de toate detaliile pentru ingrijirea copilului. In timp ce eram la laborator, micuta Irene statea in grija bunicului care a iubit-o enorm si a carui viata proprie a fost mai luminoasa  prin intermediul ei. Lucrurile erau deosebit de dificile in cazul evenimentelor exceptionale, cum ar fi boala unui copil, atunci cand noptile nedormite intrerupeau cursul normal al vietii.

Era usor de inteles ca nu exista loc in viata noastra pentru relatiile lumesti. Ne-am vazut insa cu cativa prieteni, oameni de stiinta ca si noi, cu care am stat de vorba in casa sau in gradina noastra. Am mentinut de asemenea  relatii bune cu fratele sotului meu si familia lui, insa am fost separata de toate rudele mele.  Era un mod linistit de a trai, in functie de dorintele noastre, pe care am realizat marea lucrare a vietii noastre, munca inceputa la sfarsitul lui 1897 si intinsa pe mai multi ani.

In 1906 a venit catastrofa ingrozitoare  care l-a dus pe sotul meu departe de mine si m-a lasat singura sa cresc copiii si in acelasi timp sa continui munca noastra de cercetare. Este imposibil pentru mine sa exprim profunzimea  crizei pe care a adus-o in viata mea pierderea celui care a fost cel mai apropiat tovaras al meu si cel mai bun prieten. Strivita de lovitura, nu ma simteam in masura sa fac fata viitorului. Cu toate acestea, nu am putut uita ceea ce sotul meu obisnuia sa-mi spuna mereu si anume ca  eu ar trebui sa-mi continui munca, chiar si in cazul in care el nu va mai fi. Moartea sotului meu care a venit imediat dupa cunoasterea generala a descoperirilor cu care numele sau erau asociate, a fost simtita public si mai ales de cercurile stiintifice, astfel transformandu-se intr-o nenorocire nationala.

Facultatea de Stiinte din Paris a decis sa-mi ofere scaun, ca professor, pe care sotul meu l-a ocupat doar un an si jumatet in Sorbona. A fost o decizie exceptionala deoarece pana atunci nicio nu femeie nu a avut o astfel de pozitie. Onoarea  care mi-a fost data a fost profund dureroasa tinand cont de conditiile in care a venit.”

Pe vremea aceea, inca nu erau cunoscute efectele nocive ale radiatiilor, motiv pentru care sotii Curie isi desfasurau activitatile fara sa foloseasca echipamente de protectie. Marie era chiar fascinata  de culoarea verde-albastruie pe care o emanau substantele radioactive in intuneric, iar eprubetele cu izotopi radioactivi pe care le depozita in biroul sau le purta in buzunar, motiv pentru care avea sanatatea foarte subreda. A murit  de leucemie pe 4 iulie 1934 la varsta de 66 de ani si a fost inmormantata alaturi de sotul sau, Pierre,  in cimitirul din Sceaux din Franta.

In onoarea realizarilor lor, in 1995 osemintele celor doi au fost transferate la Paris, in cadrul Panteonului.

Roxana Gîdea

(1794)