Să îti cumperi animal de companie în zilele noastre e similar cu varicela, e la moda, i se sparge vecinului o veziculă deoarece s-a dus sa ducă gunoiul în loc sa stea acasa legat de clanța ușii, poc, trece pe langa tine, ți-o iei si tu.

De asemena, nu se cade să faci Zona Zoster înainte de varicelă, e musai sa-ti puște bubele si-n nas si-ntre ochi, și-apoi să se mute virusul pe nervu preferat.
Asa-i si cu animăluțele. Daca doamna Niculescu si-a luat cățel-conductă, îti iei si tu teckel, ca-i stii deja povestea, din carnetul cu care l-a donat stăpâna mă-sii – nu e înjurătură, mă refer la tanti care-a oferit puiul de cătel al… cățelei. E curajos, vânează vulpi, latră la bărbat-tu când tu nu poți face scandal, îți recunoaște cel mai bun prieten, îsi împarte prietenia precum pipiul pe casa scării si nu are des probleme digestive.

In plus, n-o s-apari cu-n comondor lățos adus de prin Croația, să se joace mititeii cand mergi în vizită la vecina. Riști ca peste-un an, când al tău ajunge la 60 de kile, să-i dea o lăbuță fermecată ceternei umblătoare si să-l trimită direct în rai. Daca vi s-ar părui copiii la școală, ar fi „mintea copiilor“, dar nenorocirea cu micuțul nevinovat și Bestia, s-ar povesti două săptamani în cartier. Te-ar urî și femeia de serviciu, e drept, te-ar putea îndrăgi brusc domnul Niculescu.

De-asta cred că mi-e plin cartierul de teroriști-terrieri de-ăstia albi, de-apar ca ciupercile vara și înfloresc prieteniile între vecini fermentați de griji, care până atunci se inundau consecvent, se dădeau în judecată si se băteau pentru locul de parcare.

Acum stau mămicile zilnic în părculeț si împart cojița de jucărie, s-alerge Westie, entuziasmate de parcă locuiesc în Australia si se văd prima dată, desi ele-au stat si-alaltaieri, tot pe-acolo, pișând tot parcul. Totuși, mămicile încă-si fac treburile în casă. Dupa ce doamnele termină spovedania despre (im)perfectul soț, amant, iubit, vine mezina familiei. Să-l ia, să-i faca ciucu-ciucu lui Westie, așa cum face Biencuța în pozele de pe instagram. Il pune la subsioară de-i mută mațele mai înspre gât, îi trântește lu Smokie sau Terry un flash in scoarța ochiului, scrie c-a fost la iarba verde si harș acasă, știm că numa-n poze e-atât de amuzant să ai un cățel căruia sa-i faci postere toata ziua, de parca ar fi urcat pe Himalaya săptămânal, si-acu arată mai degerat de greutatea celebrității.

Dar, Teorema lui Thales spune că în orice triunghi, o paralelă la o latură, împarte celelalte două laturi în segmente proporționale.

Ai copii, n-ai copii, nu contează, un animal arată că esti bun, simțitor, copiii interactionează, si apoi un animal la casa omului e mai bun decat o amantă în patu soțului. Ați văzut voi tătici, burlaci, iubiți, înnebuniți s-alerge sa cumpere hamsteri si dalmațieni? Da, în filmul acela cu Cruela, de-aia am rămas cu impresia că ei sunt leșinați după câte-o pisicuță, pentru ca n-am perceput abureala din spatele figurii de stil cu pufoșenii.

In timp, mi-am dat seama că animăluțele de companie au multiple roluri, precum complementele circumstanțiale.

Pe animalul circumstanțial de relație, l-am întâlnit acu o lună, când lu vară-mea i s-au pornit trei pietre pe uretră si-nainte să leșine, a apucat sa scrie-n testament că ariciul alb pântecos va rămâne la văru-so pentru ca stia că soțul ei, o să-l formolizeze în cel mai bun caz.

Văru, om cu caracter si greutate, 145 kile, unicat în familie, a acceptat bucuros. A revenit femeia veselă dup-o laparoscopie de urgență si câteva zile de plimbare pentru analize. Nelu a zis că liniștită să stea, să se recupereze, să culeagă flori de mușețel, pân-o trece riscul de-alte pietroaie. Are el grijă de arici.

Când ne-am dus amândouă să-l luăm, (era mic ariciul, dar vila cu piscină nu încăpea în mașină), am stat mai întâi la un pahar de apă cu lămâie. Nevasta lu Nelu îl hrănea numai cu fructe acre si fructe de mare de-astea congelate, el si ariciul aveau aproape aceeasi dietă, deși ariciul n-avea probleme endocrinologice diagnosticate. La un moment dat, se ridică el si scoate ariciul din coșmelie să ne-arate ce prieteni buni au devenit. Il pune pe podea si ne face semn sa tăcem. Prinde ariciul o viteză de evantai aruncat la podea si pe cand ajunge lânga mobilă, se ridica Goliat din fotoliu si se durducă ariciu sperios, sub alde tejghele si dulăpioare -spre infarctu lu vară-mea.
Cand iese, plin de praf, paianjeni si presupusi acarieni, îl ia văru, îl pupă-n bot, îl laudă, de parca era Jedi în razboiul stelelor si-l pune înapoi, în culcusul lui unde-avea si-un bazinel cu apă, să se clăteasca frumusețea, dup-atâta speteală.

Degeaba a încercat el dup-aia sa-i explice vara-mii că n-ajungea nicio măturica pe unde ajungea ariciul când se speria si că se spala singur si că nu-i alergic si că de când îl aveau, nevasta-sa-i mai încântată si copilul mai cuminte dacă tot aude: ace, ace. Nici în ziua de azi nu-și mai vorbesc, si-a luat femeia ariciu si i-a zis rubedeniei că si dacă-i crește-un cactus în vezică nu i-l mai lasă pe Zepi.

Șoarecele circumstanțial de loc

Desi rămaseră unii cu îndoieli profunde din cauza lipsei mele de manifestari vizibile, iubesc orice chestie care nu e viespe, bâzdăraie, miriapod sau „painjin“, vorba lu tata bun.

Când m-am propășit mai multe luni „acasă în România“ i-am zis consortului că luam porcușori de Guineea. Mai văzuse el șoareci care se dau în rotiță toata ziua, au maxim 7 cm si nici nu stii ca-s acolo. Unu, era în baie, în casa mai veche, coborau din pod, dar tot asa se si duceau. Nici scârț n-a zis că nu vrea.

Cand a observat că-i cresc șoarecii sub ochi, ca feciorii lu Verde Împărat- într-o lună cât alții în 3 ani, m-a întrebat „ce-s ăstia, mai cresc?“. Porcușori. Până atunci, se mirase doar că mâncarea lor era mai scumpă decat rujurile mele si scoteau un fel de sunete, săreau în sus, probabil nimerisem ceva soi mai rar. Ii studia dar nu i-ar fi atins nici torturat.
Le schimbam talajul tot la doua zile, cand fugea el la Auchan sa cumpere patrunjei „că-s cu vitamica C“, numai să nu-mi bage de vină că „toate animalele miros si lasă păr“. Ale mele, lăsau păr prin talaș, nici nu se punea problema să scot vreuna cand era el acasă, tușea si strănuta de parca îl înecam în Guantanamo.

Intr-o dimineata, mă trezesc la 5 si

fericită cum sunt eu… dimineața, scoțând flăcări pe-o nară, mă reped la bucătărie sa-mi iau cafeiu si-l ochesc pe-al meu nemișcat, cu ochii bulbuc la o cutie de pe lângă frigider.
– Doamne, ce m-am speriat! zice el de parcă nu mă mai văzuse nemachiată.
Nu-l bag în seamă, îmi torn cafea, el continuă:
– Tu, eram în bucătărie, îmi spuneam rugăciunile si-am auzit o bufnitură. Da nu terminasem rugăciunile (acu, fiecare cu-a lui rit). Si-aud scârțaieli si pași mărunți.
Io-ncep să hohotesc: „te pomenești că venea Profetu.“

Al meu nu gustă deloc gluma si nervos la maxim, îmi spune să-mi iau „veverita din cutia lui de adidasi“ că stă acolo de patruzeci de minute si-i căcase bunătate de Nike. Că pe când se-nchina, aparu dracu în persoană, că Bibi, care are-un kil si-i o mâncăcioasă, simțise bag seama, iarba din punga de pe parchet si executase-un pop corn caracteristic cu săritură de la un metru si aterizare pe podea. Si pe-alde motive, plus gluma blasfemică si hăhăiala mea din care nu m-am putut opri o oră, se mută lacatul de la poștă înspre cușculia porcusorilor mei.
Partea buna? Cu ei am putut vorbi linistita trei zile, si-apoi la Auchan si la birou, sunt obligatorii drumurile.

Va urma…

(351)