Cu siguranță că multora dintre noi, cei 75 de ani de Consiliu Britanic, în țara noastră, ne-au schimbat existența. Recepția cât se poate de BBC-style, de la Aténée Palace-ul de altădată, rebotezat mai nou și mai fancy, dar mai puțin misterios: Hilton, avea să ne transpună într-o atmosferă de foileton.

Excelența Sa, Ambasadorul Marii Britanii la București, Domnul Martin Harris s-a îmbrăcat într-un erudit profesor de la Cambridge, că doar acolo a absolvit Facultatea de Istorie! Nigel Townson, directorul actual al Consiliului, a ales să fie un Beatles, pentru că fiecare invitat avea libertatea să-și decidă o vestimentație a oricărui moment din anii ’30 până în zilele noastre. Doar Principele nostru Nicolae a ales sobrietatea, că oricum era un personaj fascinant și cuceritor în sine. Lumea era elegantă și  dispusă să petreacă o seară de neuitat, în care s-a și dansat, pe o muzică extrem de antrenantă, și tare, ca să nu fie loc de ignorare. Tortul aniversar a fost și el spectaculos, venit după o cină cinematografică. Orele petrecute într-o sală supranumită cândva  a Ambasadorilor, au fost și un prilej de a-ți aminti istoria personală, legată de prezența engleză la București.

În ceea ce mă privește, destinul mi s-a schimbat de câteva ori datorită sau din cauza instituției, cu sediul în Calea Dorobanților. Până în ’89 sau poate chiar până la jumătatea anilor ’80, în preajma Crăciunului, (interzis de altfel oficial, de comuniști care nu recunoșteau decât Reveionul, pe care se încăpățânau să-l pronunțe Revelion, cu un „l” de necunoaștere ale pronunției franțuzești de unde provenea), principalul cadou venea de dincolo de Canalul Mânecii, cu un Festival de film britanic. Probabil că n-am să uit niciodată una dintre cele mai frumoase pelicule cu Jeremy Irons (care peste ani avea să vină să filmeze în România, în regia lui Franco Zeffirelli, pentru „Callas Forever”) după un scenariu de Harold Pinter, adaptat după piesa lui, din  1978: „Betrayal ” ecranizat în 1983 și avându-l pe generic pe un alt actor legendar: Sir Ben Kingsley, totul pornind, de la o poveste trăită de dramaturg, chiar dacă pe vremea aceea habar nu aveam asemenea detalii.

Identificarea cu personajul feminin fusese atât de puternică, încât memoria selectivă ștersese complet din „banca mea de date”  numele actriței: Patricia Hodge. Cine și-ar fi putut închipui că în 1997, un serial ca „Seinfeld” se va inspira din acest subiect și că în plus va putea fi programat la televizor, într-o succesiune inversată a lucrurilor? Cinemateca din Strada Eforie, de vizavi de Poliția bucureșteană, era plină ochi la această proiecție, a lui decembrie 1984, rămasă ca o simplă amintire a cărei dovadă palpabilă era afișul pe care aș fi dat orice să-l fur din biroul Speranței, administratorul de atunci al cinematografului.

După o săptămână în cabina de traducere de la etaj, în care te simțeai ca într-una telefonică, asemeni celor tradiționale, roșii, pentru care ai fi avut nevoie de viză ca să le descoperi, mă destinsesem la o cină în familie, pe trei generații, cu un viitor partener de viață. Mama, îngrijorată că se acumulase oboseala după atâta efort susținut, chiar dacă însoțit de o infinită pasiune pentru a 7-a artă, s-a trezit cu o remarcă seacă și tăioasă de la viitorul ginere: „Da’ce numai ea muncește?”  Replica era măsura exactă a lipsei de afecțiune. Am anulat căsătoria, retrăgând actele de la primărie, spre mirarea funcționarelor , care mărturiseau că numai bărbații se răzgândesc.

După ’89, la aproape un deceniu, pe vremea Doamnei Helen Meixner, mare iubitoare de teatru, o prezență fermecătoare la Galele UNITER, aveam în sfârșit, la aproape un deceniu de la Revoluție, să ajung la Londra, pe care o visasem de-o viață și eram convinsă că n-o să apuc s-o descopăr vreodată cu ochii mei.  A fost o mică minune! De fapt, una mare! Mare de tot! Cu puțin înainte fusesem în Portugalia și de la Forumul de Cinema și Televiziune din Lisabona, izbutisem să merg până la Fatima, locul unuia dintre miracolele secolului, ce nu se încheiase încă.

La întoarcerea acasă, primisem o invitație la o întrunire care avea să se petreacă la unul dintre cele mai elegante hoteluri din capitala britanică, la Marriott,  și într-o doară am depus o cerere de finanțare. Doar așa, ca să nu spun că n-am încercat. Când mai erau doar câteva zile până la data plecării, am primit un telefon, de la un înger păzitor autohton, în care mi se spunea să mă duc deja cu pașaportul. Avusesem o întâlnire cu Helen, în care îi povestisem despre iubirea mea nesfârșită pentru tot ceea ce înseamnă monarhie britanică, inclusiv cea culturală. Nu-mi închipuisem că era de fapt un fel de interviu, întru împlinirea unei dorințe arzătoare, pe care a intuit-o ca sinceră și pătimașă.

În acea toamnă târzie, în care Londra vreme de-o săptămână a fost un soare neverosimil, aveam să  întâlnesc și să trăiesc tot ceea ce citisem și văzusem în câteva decade, călăuzită un timp de o profesoară cu glas de Agatha Christie : Liliana Pamfil-Teodoreanu. N-am să uit niciodată când am dat într-o biserică de piatra funerară a actorului Kenneth More, alias Jolyon cel Tânăr, din serialul meu preferat „Forsyte Saga” (varianta alb-negru, din  1967). Și nici faptul că în piața din fața teatrului de unde ieșea Henry Higgins, din „My Fair Lady”, s-a ivit, ca din pământ o florăreasă cu un buchețel de violete, asemenea Elizei și cu același accent, ce aștepta să fie îndreptat de cel mai îndrăgit și detestat profesor de fonetică!

M-am gândit o dată în plus la libertatea de a-ți alege cărți ori pelicule, fără să existe pericolul unor ani grei de închisoare, pentru presupuse păcate de colaborare cu… dușmanul de clasă, ori cu  capitaliștii, ceea ce a însemnat pentru câteva generații închisori grele și nemeritate.

British Council a mai fost sinonim și cu expoziții, titluri incitante pe afișul cu buldogul tricolor, și petreceri într-o curte primitoare, și o întâlnire de neuitat, cu Prințesa Anne, de un rafinament pe măsura sângelui alabastru veritabil, fiica Reginei Elisabeta a II-a a Angliei, cu mult înainte de a avea o a doua șansă extraordinară, prin Fundația Vodafone, de a-l întâlni pe Prințul Eduard, cu magnifica sa Sophie, și un discurs impecabil, cald și princiar. Un regal!

Sau venirea la Ateneu și la Muzeul Enescu, la Casa cu Lei, a celui care a compus muzica la oscarizatul „Pianul”, turnat în Noua Zeelandă (pe a cărei plajă, ani mai târziu aveam s-o pot admira pe viu! ): Michael Nyman, de la care am obținut și un autograf, pe o casetă video… originală! (La Festivalul „Anonimul”, mai apoi va veni pentru prima dată în România: Peter Greenaway, colaboratorul său preferat).

Seara aniversară prelungită în noapte și încheiată la Barul Englezesc J) cu un night cup, un mojito și o conversație plină de umor,  a fost precedată de momentul întâlnirii cu Graham Sheffield, Director Arts, care, recunosc că am fost flatată că s-a interesat de scenariile coincidenței fericite, ale premiaților și nu numai, din dorința de a ne cunoaște și pe 35 de milimetri sau direct pe digital, secretul de fabricație al reușitelor de palmares!

Irina-Margareta Nistor

(406)