Jurnal de cultură teatrală

views
0

Jurnal de cultură teatrală

15 ianuarie 2012 este ziua când avem multe de celebrat, îl sărbătorim pe Eminescu și totodată petrecem de ziua culturii  naționale. Și cum putem să ne arătăm bucuria existenței unei zile de acest fel, altfel decât să comentăm ultima piesă de teatru vizionată?!

Ei bine sunt mândra spectatoare a unui show (eu așa am interpretat ce am văzut) despre care nu e ușor să scriu și de la care nu m-am așteptat la ce am primit.

Drumul către scenă a fost presărat cu emoții, deoarece nu aveam bilet și nici nu aveam idee că totuși sunt norocoasă, astfel că m-am îndreptat către spectacol, cu ideea îndrăzneață că, dacă îți a€œdoresti ceva cu adevărat tot universul va lucra pentru tine” . E un sentiment absolut minunat să constați că vrei la teatru, te duci fără bilet, ajungi la casa de bilete și găsești bilete în rândul 1. Vă puteți imagina?

Intru în noua sală a TNB și văd buluc de lume, mă așez la locul de cinste din rândul întâi (nu bancă de la geam) și încercam să întru în atmosferă și să simț frenezia publicului. Spre uimirea mea sală s-a dovedit neîncăpătoare, în mai puțin de 5 minute s-a ocupat până la refuz cu zeci de studenți care s-au așezat de jur împrejurul scenei pe jos.

Debutul piesei s-a întâmplat în acorduri muzicale absolut geniale, de fapt pe toată desfășurarea ei în decor s-au aflat și au și participat doi muzicieni, care au însuflețit și conturat creația lui Radu Afrim. Evident primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la domiciliu a fost să google-esc despre ei și am aflat că se numesc Luiza Zân și Valentin Luca, ambii, cu studii muzicale serioase, au creat o atmosferă demnă de perfecțiune prin acorduri și sunete poate neauzite până la acest show.

Piesa lui Caragiale în momentul lansării nu a primit cele mai fericite cronici, asta poate și pentru că a fost singura dramă tragică a marelui scriitor. Cu siguranță Afrim a €˜€™”răzbunat” €™™ renumele  pe care „€œNapasta” l-a avut odinioară prin regizarea în secolul vitezei a acesteia.

Nu vreau să va povestesc a€œshow-ul” pentru că uneori cuvintele sunt mici, oricât de mărețe ar fi expresiile, îmi doresc doar să împărtășesc sentimentul omului care este consumator de teatru și care a fost surprins, încântat și de ce să nu recunosc emoționat  pe alocuri.

Drama în sine are un fir destul de nefiresc chiar și pentru Caragiale, o văduvă își țese  planul răzbunării morții soțului, cu iscusința, căsătorindu-se cu cel care l-a omorât și ajungând, în finalul operei, să i ducă la bun sfârșit urzeală.

Personajele sunt  dintre cele mai colorate, Anca, Ion pădurarul sau nebunul , Dragomir și Gheorghe, formează tipologii dintre cele mai speciale și aflate în toată existența lor la limita presiunii psihice. Oricum Caragiale nu a scris niciodată neglijând trăirile personajelor sale.

Când te gândești la Caragiale și la piesele sale evident îți creionezi mintal niște scene, neconventionalul  lui Afrim te pune pe gânduri în „€œNapasta”, sigur la orice te-ai aștepta precis nu va fi așa.

Apropos de chestii „nefiresti” (pentru mine), a fost prima data când un covor clasic a fost înlocuit cu pământ (arabil sau de flori), în care actorii s-au bălăcit la propriu, fiind în primul rând recunosc, că am simțit praful  creat dar a fost culmea încântării; poate asta era și ideea, să introducă spectatorul cât mai adânc emoțional.

Nu am amintit de simbolistică pentru că simt că aș profana „€œNapasta”, pot doar să confirm că este aparte și că merită să vă luați timp, după ce o recitiți, să vedeți piesa în varianta lui Radu Afrim.

Coregrafia absolut senzațională, de un dinamism aparte a făcut ca întregul să fie deplin. Costumele au excelat cu prezentarea de modă de la final și au făcut ca momentul  să fie complet.

Am zis de muzică , de costume, de simbolistică, de coregrafie și simt că esențialul încă nu a fost atins. Crina Semciuc și Marius Manole au fost inimaginabili. Trăirea celor doi pe scenă nu mi-a fost dat des să o întâlnesc, am spus, fără să vreau ,la final că domnișoara din rolul principal, este o Maia Morgenstern în plin avânt carieristic.

E greu de scris despre două entități remarcabile pe scena acestei drame, sentimentul pe care l-am avut apropos de interpretarea fiecăruia dintre cei doi, a fost de mulțumire  pentru Caragiale că a scris și pentru Afrim că a regizat așa ceva.

„€œSimt enorm și văd monstruos”  zicea cândva nenea Iancu, după acest show l-am înțeles.

Acestea fiind spuse vă  mulțumesc domnilor Caragiale și Afrim pentru emoție, încantare și uimire.

 

Raluca Faibiş

(316)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *