Cannes 66-iubire peste decenii

views
0

Ca de fiecare dată, atracția pentru filmele clasice la Cannes (dar și la Berlin) este irezistibilă. În 2013, printre titluri se numără „Frumoasa și Bestia” a lui Jean Cocteau, de la a cărui moarte se împlinește o jumătate de secol, iar dintre producțiile lui 1963, au fost alese : „Umbrele din Cherbourg” de Jacques Demy (care cred că au adus și ploaia de noiembrie, care nu ne mai dă pace), „Nevasta neglijată” a indianului Satyajit Ray,  „Gustul sakeului” al japonezului Yasujiro Ozu, „Omul din Rio” cu Belmondo, semnat de Philippe de Broca, „Păsările” lui Hitchcock și mai ales „Cleopatra” cu Liz Taylor (și nu cea, și ea fastuoasă, cu Claudette Colbert a lui Cecil B.DeMille, din 1934).

Pentru mine era o vizionare extrem de nostalgică, pentru că a fost prima peliculă văzută conștient la cinema, la Sala Palatului, cu bunicii materni, cu tata și cu mama, pe rândul 9, sectorul A (de dinainte de refacerea sălii, a măririi capacității ei de la 3000, la 4500 de locuri, că nu se mai sătura de apludaci Nea Nicu). Eram curioasă să constat ce efect va mai avea o superproducție, în continuare cea mai costistoare din istoria celei de-a 7-a Arte (raportat la valoarea dolarului de atunci), cum era Egiptul, pe care la sfârșitul lui 2006, l-am ales ca loc de doliu, după plecarea în Marea Călătorie a mamei, și mai ales povestea de dragoste de pe pânză și cea din realitate, dintre Taylor și Burton, o legendă,  pe care la 6 ani e mai greu s-o sesizezi (și care are ca echivalent românesc de întâlnire sentimentală pasională pe cea dintre Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, la filmările cu „Pădurea spânzuraților” din 1965, și el prezentat relativ recent, pe Rivieră, tot la Clasice, și premiat pentru regiea lui Liviu Ciulei, la vremea sa)!

Totul s-a petrecut în Sala Soixantieme, care e o anexă a Palatului Festivalului, înconjurată de copaci și de flori înmiresmate, și unde la asemenea vizionări sunt și invitați ca la Hollywood, bărbați la smoching, cu papion sau cravate din lurex negru și femei frumoase, extrem de grațioase și elegante, cu bijuteri de preț și nume răsunătoare ca Laura Dern, venită cu Alexander Payne, în a cărui „Nebraska” din competiție, joacă tatăl său, Bruce Dern (în varianta din 1974 a lui Gatsby, el fiind soțul nesuferit, dar mult mai convingător, al lui Daisy), Adrian Brody , sosit cu o creatură de vis, cuplu ce n-a rezistat la cele 4 ore de proiecție, deși a fost o pauză cu un pahar de vin, după sfârșitul primei părți, ca în cinematografele italiene din zilelor noastre, fiul lui Liz Taylor, cu Michael Wilding și fiica lui Richard Burton, dintr-o căsătorie anterioară: Kate (care a jucat cândva într-o miniserie care a făcut mare vâlvă pe video „Insula Ellis” și mai recent pe Dr. Grey, din „Anatomia…”, mama cu Alzheimer, așa cum bine mi-a amintit o tânâră prietenă la fel de frumoasă ca stelele de cinema de altădată, Valentina, împătimită de Europa și de cinema, și care după s-a dus și pe plajă, la proiecția cu horror-ul „Fălci” al lui președintelui juriului Steven Spielberg), dar și fiica și văduva regizorului  Joseph L. Mankiewicz (cel care ne-a dăruit unul dintre cele mai fascinante 5 filme din topul personal, și nu numai : „Totul despre Eva”), și marea supriză, cea mai în vogă dintre starurile lumii: Jessica Chastain, îmbrăcată în rochia albă, diafană și extrem de sexy, pe care am revăzut-o, mai apoi, pe peliculă, și care n-a mai fost purtată de nimeni altcineva, în această jumătate de veac.

Și după o prezentare a directorului Festivalului, cinefilul sentimental și moderator plin de entuziasm : Thierry Fremaux (născut pe 29 mai, luna magiei, la Lyon, de unde povestea că, prima dată când a venit pe Croazieră, în plină perioadă de efervescență festivalieră, a dormit în mașină – ceea ce mi-a amintit de Andrei Dobrescu, de la „Anonimul”, care întâi a stat la cort, ca simplu spectator, și apoi a participat ca regizor cu un scurt de succes, și a și câștigat un premiu), s-a auzit o muzică de fond, care părea că ilustrează genericul, și n-a intrat imaginea. Când colo, așa era modelul, până se așează lumea, și la sfârșit , după ultimul nume, până se iese din sală. Pe parcurs am mai avut parte de o experiență mai specială, afară era un foc de artificii , preaupun senzațional, se pare de la o petrecere privată (și la noi la Stand fusese , pe după-amiază oferit un pahar de vin de neobositul organizator al secțiunii Short Waves, cu producții românești), sau poate de Sfinții Împărați Constantin și Elena, care , am aflat de la Televizor, că sunt la aceeași dată și la catolici!

Și a început! Cu scene de luptă pe care le uitasem de tot (și care aveau multe în comun cu cele din „Dacii” lui Sergiu Nicolaescu, din 1967), cu un Cezar, interpretat magistral de Rex Harrison , care și după atâta amar de vreme îmi place în continuare mai mult decât Burton, ca bărbat, (ceea ce-mi amintesc că a contrariat-o pe mama și atunci),  și ca are și o voce de teatru, dar nu teatrală, tulburătoare, și după minute bune. în care întâi îl cunoaștem pe fratele Reginei, care i-a pus gând rău splendidei, și despre care aflăm în treacăt de la roman, că n-ar fi fost străin , în neam de un incest (în schimb, nicio aluzie cât de mică la înclinațiile Măritului pentru același sex). Interpretarea celorlați cam lasă de dorit, dar mă fac că nu bag de seamă, ca să nu-mi stric plăcerea! Apoi vine momentul covorului, în care-i este pusă la picioare viitoarea Stăpână a Egiptului, (care e atât de învățată că dacă n-ar fi fost femeie, ar fi putut fi socotită o intelectuală, răsună sec o replică din anturajul cotropitorului !!!) dar și a inimii celui mai puternic om de pe Pământ (că America nu fusese încă descoperităJ). Urmează scena crizei de epilepsie, boală dată doar celor aleși, ca Alexandru cel Mare, (spuneau romanii), baia somptuasă, în lapte de bivoliță după cum se zvonea, masajul, Biblioteca Alexandriei în flăcări, cu manuscrisele lui Platon și Aristotel, personajul negativ, blondul Octavius (jucat de Roddy Mcdowall, un prieten din copilărie a lui Liz, căreia i-a fost partener în „Lassie se întoarce acasă”). În schimb nu apare nunta lui Cezar cu Cleopatra, după obiceiurile Nilului (memoria îți joacă feste, aș fi putut să jur, că există) . Se naște băiețelul lor, care odată luat în brațe de Cezar, devine cetățean al Romei și moștenitor, deși întâi el nu era decât Dictator, și mai apoi chiar Dictator pe viață, firește cu altă conotație, pentru că romanii nu iubeau Regii, așa că a cerut să devină direct Împărat, dar în Senat l-au asasinat, după care toți făptașii au plătit cu viața… (Nota bene: premiera a fost în 12 iunie, 1963, când pe 22 noiembrie este asasinat Președintele Kennedy).

Intrarea Cleopatrei în Roma este într-adevăr de un fast nemărginit, cu o scenografie fantastică, dar și cu o siluetă incredibilă, cu o talie de viespe, celebri unici ochi violeți, fardați cu mare artă… Mai țineam minte când  cea care încearcă s-o otrăvească, moare pe loc, scena șerpilor care o ajută să-și pună capăt zilelor și mai ales toaletele răvășitoare și săruturile cu Richard Burton, extrem de convinătoare, care au dus la câte un divorț de ambele părți,  (Liz care tocmai ce-l depărțise pe Eddie Fischer de nevastă, de actrița Debbie Reynolds, care în aceeași zi la Cannes, avea premiera, în 2013, ca mamă a lui Liberace, doar că Elzabeth deja se stinsese în 2011) și scandaluri peste scandaluri, un mariaj zbucimat, un cuplu prea invidiat ca să reziste, cu toți banii, bijuteriile și faima din lume!  Și mai țin minte și o farsă, de un 1 aprile (dar nimeni n-a băgat de seamă data, de bucuria veștii) în Revista Săptămâna, când pe prima pagină apăruse că vor sosi amândoi la București. Câte telefoane n-am dat să aflăm cum am putea ajunge la ei! Nu știam cum e cu vedetele de o asemenea grandoare și aveam impresia că de pe ecran, ne văd și ele pe noi, și ne cunosc! Câtă naivitate! Și acum am mai descoperit ceva salba de bănuți de aur cu chipul lui Cezar (bătuți astfel ca o insultă și o dovadă că nu-i Divin , de vreme ce a ajuns pe vulgarele piese de schimb, fie ele și dintr-un metal atât de prețios), de care Cleopatra nu se mai despărțea, după moartea lui.

Dar a mai fost un film , de astă dată singurul semnat de o femeie, în Competiția mare (la Un certain Regard, au mai dres-o cu discriminările, fiind vreo 8, dacă o socotim și pe Sofia Coppola , care e hors-concurs)

„Un castel în Italia” de și cu Valeria Bruni Tedeschi, sora fostei prime doamne a Franței, Carla (cărei celebrul Plantu i-a făcut o caricatură afișată la etajul presei din Palat, pe post de Piranda, pe care, bărbatul, încă în funcție, și cu Woody Allen alături încearcă s- o ușuiască, nerecunoscând-o în fuste crețe, și cântând), prin urmare cumnata lui Sarkozi, a cărui soacră o joacă pe mama eroinei, și este și o mare pianistă, detaliu de care a profitat realizatoarea, când a luat-o în distribuție , și nu pentru prima dată, pe Marisa Borini. În scenariul scris de Valeria, împreuna cu Noemie Lvovski și Agnes de Sacy (triumviratul feminin Iulia Rugină, Oana Răsuceanu și Ana Agopian, purtându-se și pe la noi), reia parțial o poveste adevărată, a unui frate dispărut prea curând, dar și al iubirii unei femei de peste 40 de ani, disperate să facă un copil, cu un bărbat mult mai tânăr, care nu prea are chef (Valeria și actorul Louis Garrel, între care sunt aproape 20 de ani în sens invers, chiar au fost un timp împreună) . Întâlnirea cu o ipotetică soacră, care-i toarnă răutăți pe bandă rulantă și cu un socru care i-a făcut curte (mult mai șarmantul Andre Wilms, din „Le Havre” a lui Kaurismaki ) , apariția mult prea scurtă , la o licitație de tablouri vândute de o familie scăpătată, cu veșnic cuceritorul Omar Sharif , în propriul rol, și un rezumat pe repede înainte, al idilei înălțătoare din „Doctor Jivago” e de un haz și de o duioșie nemapomenită. În ecuație mai intră și un amic, care veșnic tapează de bani și proferează insulte, dacă nu e ascultat, într-un fel de șantaj sentimental de cea mai joasă speță, dar care din păcate există. Marea lovitură este antrenanta melodie de final a Ritei Pavone, (care n-are decât 67 de ani și mi se părea matusalemică și că a dispărut de mult) într-o înregistrare TV alb/negru, adaugând și mai multă duioșie, răsplătită cu ropote de îndelungi aplauze. Cinefilii vor pelicule sentimentale chiar dacă n-au curajul s-o recunoască! Sentimentale, romantice am spus, nu siropoase sau telenovele de duzină!

Irina-Margareta Nistor

(353)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *