Constantin Noica către fiul său Rafail

37 views
0

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste masură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea?


Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, şi tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc. Ce e cu putinţă invadează, cu bogăţia lui, lumea lui ce este – şi omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă faptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevarată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”. Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul sau materia în care lucrează şi acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângăia, făcea din ea aceea ce trebuie şi este – omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevarată este, până la urmă, dragoste cătră Dumnezeu, să-l restituim credinţei. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei. De vreo trei veacuri aşa simte omul modern, şi nu-i rămâne decât să-şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.

Cunoaşterea a pus într- adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face şi arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă nelinişte decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.

Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamană cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândeşte-te aşa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluţe cu acizi nucleici, şi câteva calculatoare, şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.

Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea, şi putea prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, şi găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl ţineai”.

Ce minune de gând şi de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoaşterii, nu omul singuratic şi nu cu lacrimile sale, ca un pom totuşi ţine stâlpii lucrurilor şi-i preia în creşterea sa.

Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi iţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata facută – şi care nu mai are ce face.

Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii. Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţa este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie, sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului? Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste comunităţi de cunoaştere? Veţi consimţi să nu spuneţi nu unei lumi care urcă, sau să spuneţi, ca vechii greci, un nu care să fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună.

Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătaţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele – dacă nu ştii tot şi nu iubeşti tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!

Constantin Noica

sursa:hyperliteratura.ro

(959)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *