Coreea de Nord – Rezervație a totalitarismului

124 views
0
După cum am văzut anterior, Coreea de Nord este un stat în care oamenilor, de mici, le sunt de inoculate idei patriotice şi de supunere oarbă faţă de stat împreună cu reprezentanul superem al acestuia.

Este evident că în R.P.D.C cultul personalităţii ocupă un loc aparte. Portretele iubiţilor conducători, sunt prezente obligatoriu în fiecare casă, pe străzi, la intrarea în unităţiile de producţie şi în instituţiile statului, chiar şi în fiecare vagon de metrou şi de tren.  Cetăţenii sunt obligaţi să posede o perie şi o cârpă specială cu care să şteargă portretele, altfel, în timpul vizitelor „sanitare” despre care am vorbit în prima parte, sunt aspru pedepsiţi. Dar şi mai interesant este că fiecare cetăţean al R.P.D.C. este obligat să poarte o insignă cu chipul lui Kim-Ir Sen sau ambele portrete ale lui Kim tatăl şi Kim fiul. Părăsirea locuinţei fără această insignă se pedepseşte, iar rolul acesteia este şi de a diferenţia statutul locuitorilor, căci, după unele surse, ar exista aproximativ 51 de ranguri sociale în partea de nord a peninsulei Coreene. Insignele sunt tabu pentru străini căci sunt văzute ca şi simbol de apartenenţă la partid, aderenţă la ideologie şi la „tot ce este bun”. Nici un nord coreean nu va îndrăzni să vândă sau să dăruiască această insignă. Dragostea faţă de patrie nu este singurul motiv, în R.P.D.C. există lagăre de muncă forţată, unde după anumite estimări sunt ţinuţi prizonieri în jur de 250.000 de oameni, iar pentru un muritor de rând, a pierde insigna cu chipul cuiva din dinastia Kim este bilet direct către lagăr. Ce-i drept, cetăţenii de rang superior ajung să fie mustraţi sau să presteze ore de lucru în folosul comunităţii, dar nu departe de casă.

Unii dintre cetăţenii R.P.D.C. sunt forţaţi să lucreze în străinătate. De fapt şi de drept este muncă silnică şi majoritatea lucrează tăind păduri în taigaua siberiană sau la construcţii de amploare şi cu grad de dificultate sporit în China. Statul nord coreean „închiriează” mână de lucru ieftină statelor doritoare. Cei care lucrează în afară, în asemenea organizaţii sunt cazaţi în regim de lagăr, doar că sunt mai bine hrăniţi, căci majoritatea au fost „desemnaţi voluntari” pentru a presta servicii în folosul întregii naţiuni. Un asemenea „contract” durează în medie 5 ani şi se presupune că cei care încearcă să fugă sunt aspru pedepsiţi. Cei care reuşesc să fugă şi au rude acasă (şi sunt selectaţi în asemenea fel încât să aibă) sunt declaraţi duşmani ai poporului, iar rudele  suferă cele mai grele repercursiuni.

În R.P.D.C există un sistem de cartele pentru alimente, exista ceva asemănător şi în România „epocii de aur”. Astăzi un muncitor bine calificat primeşte de la stat o raţie de aproximativ 700g de orez sau alte boabe pe zi, câteva kilograme de carne şi o duzină de ouă pe an. Este înfiorător de puţin, dar, statul şi reprezentanţii acestuia le spun cetăţenilor că în alte ţări guvernele nu garantează nimic oamenilor, de aceea Coreea de Nord este cel mai bun loc de pe pământ. Verificarea informaţiilor oferite de stat este imposibilă pentru majoritatea poplaţiei.

Un alt lucru care face viaţa în nordul peninsulei coreene „neprielnică” ar fi şi sistemul de pedepse. Nu mă voi referi la execuţii şi închisoare pentru lucruri care ni se par absolut banale, cum ar fi bancurile politice. Ceea ce face ca totul să fie oribil este că pedeapsa este „transmisibilă”. În timp ce la noi sau în alte părţi ale lumii, fiul nu răspunde pentru fapta tatălui, acolo lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Dacă, să zicem, cineva a zis un banc politic acum 50 de ani şi a fost exilat din capitală în cel mai izolat cătun din ţară, nimeni din acel neam nu va mai avea voie să se reîntoarcă în Phenian şi nu va putea să aibă niciodată o carieră cât de neînsemnată, cel puţin aşa a funcţionat până acum sistemul. Astfel este lesne de înţeles de ce în „era” Juche a fost creată o specie aparte de oameni obedienţi şi creduli.

Plusurile unui astfel de sistem, dacă am putea spune că sunt plusuri, ar fi că practic nu există criminalitate, multe case şi apartamente neavând lacăte, nu există trafic de droguri – cu excepţia marijuanei care se poate consuma fără resticţii, populaţia este relativ sănătoasă pentru că se ocupă cu sportul din copilărie până la bătrâneţe şi clar, nu există probleme cu supraponderalitatea. Femeile nu au voie să fumeze deloc, iar ca fapt divers, prostituţie nu există în afara hotelurilor pentru străini. Acolo prostituatele sunt de origine chineză, coreencele nu intră în contact sexual cu străinii, nici măcar cu localnicii până la căsătorie. După 30 de ani, dacă nu s-au căsătorit, femeile au voie să facă ce doresc cu propriul corp.

În anii 90, ideile comunismului nord coreean au început să se clatine, locul a fost ocupat total de Juche dar şi de o formă ciudată de capitalism, dacă-l putem numi aşa. „Capitalismul” a devenit tolerat de stat când acesta din urmă nu a mai fost capabil să-şi hrănească cetăţenii în perioada marii foamete din aceiaşi ani 90. Atunci cetăţenii şi-au dat seama că pot vinde între ei ajutoarele umanitare primite de la alte state (ajutoare care erau şi sunt prezentate ca fiind reparaţii de război de către stat populaţiei). Unii au început să fure piese şi matale colorate de la întreprinderile la care lucrează pentru a meşteri aparate electrice cu grad scăzut de complexitate. În timpul foametei s-a creat o „burghezie” informală pentru că oamenii şi-au dat seama că statul nu poate hrăni nici măcar miliţia, de care se temea toată lumea şi că pentru nişte bani aceasta putea să „închidă ochii” la anumite scăpări capitaliste. Astfel şi în prezent există o pătură socială relativ redusă de „afacerişti” toleraţi care au un rulaj de de o mie două mii de dolari pe an. Există şi afacerişti care rulează zeci şi sute de mii de dolari, dar aceştia sunt infim de puţini.

Dar dacă tot am pomenit de „burghezie”, poate merită să încercăm o comparaţie dintre clasa medie-superioară de la noi şi cea din Coreea de Nord?

Cred că este greu de făcut o asemenea comparaţie, dar la noi foarte multă lume s-ar simţi bine dacă ar încerca un exerciţiu empatic. Astfel, chiar dacă informaţiile care ajung de acolo nu sunt tot timpul veridice datorită dezinformării şi izolării, se consideră parte a clasei de mijloc spre superioară oamenii care au acces în primul rând la alimente, căci după cum am mai zis, acolo populaţia suferă de foamete „cronică”.

Cine îşi permite să mănânce carne de câteva ori pe săptămână este deja parte din clasele superioare ale straturilor sociale. Un semn clar de statut sunt ţigările cu filtru sau accesul la Coca Cola, aceasta fiind importată ilegal din China. Cei care au apă curentă şi canalizare sunt consideraţi privelegiaţi, iar curentul electric constant, sau chiar şi dozat este un beneficiu imens. Cei mai bine plasaţi din punct de vedere social au în apartamente frigider, videocasetofon, DVD player sau chiar si computer, doar cu acces la intranetul naţional. Un semn de lux desăvârşit este posesia unui automobil, în cele mai multe cazuri maşini vechi din diferite colţuri ale lumii.

Se ştie că lui Kim-Jon Il îi plăceau maşinile marca Mercedes, un exemplar este parcat chiar în mausoleul său. Dacă ne referim la elită… aici lucrurile sunt aproape la fel ca şi in cazul clasei de mijloc superioară, doar că mai există acces şi la apă caldă non-stop, la maşini vechi, dar cu şofer şi la apartamente de 60-80 de metri pătraţi în centrul capitalei; plus, membrii elitei, reprezentând cam 0.5% din totalul populaţiei, mănâncă pe săturate ce îşi doresc, chiar şi delicatese importate. Putem spune că viaţa lor se aseamănă cu clasa medie de la noi. În afara graniţelor ţării nu pot să plece când doresc, numai în cazul obligaţiei de serviciu, aşa că elita nord coreeană este chiar mai săracă decât clasa de mijloc din Bucureşti.

Ce se va întâmpla mai departe?

Este o întrebare fără răspuns, dar este cert că situaţia este destul de ambiguă. Nu vreau să fac o incursiune în politica internaţională şi să discut despre avantajele sau dezavantajele unora sau altora dintre marii jucători de pe arena internaţională în cazul păstrării status-qvo-ului nord coreean sau despre schimbarea situaţiei şi instaurarea unui regim „democratic” la Phenian, dar, este lesne să ne imaginăm că o reunificare a Coreei, atât de dorită de ambele părţi, dar în termeni şi condiţii proprii este destul de greu de înfăptuit. Mă refer la faptul că o reunificare în stil german ar fi greu de conceput  pentru că economia Coreei de Sud, chiar dacă foarte viguroasă, nu va putea susţine o integrare a nordului fără a schimba radical situaţia economică.

Ce se va întâmpla cu poporul nord coreean?

Cei de acolo sunt în mare parte neştiutori în privinţa situaţiei internaţionale de pe glob şi în afară de puţinii care au văzut lumea exterioară prin prisma filmelor japoneze sau sud coreene aduse ilegal în ţară, ei nu ştiu nimic despre „lumea mare”.  O trezire bruscă la realităţile lumii McDonalds ar fi un şoc imens şi greu de suportat pentru cei care sunt cuprinşi de ideologia Juche până la ultima celulă.

Ce vor face toţi medicii care sunt la nivelul anilor 70 după practici şi cunoştinţe? Dar sutele de mii de ofiţeri care nu vor fi nimănui trebuincioşi? Dar ce se va întâmpla cu inginerii care nu ştiu să folosească un computer, o tabletă sau un smartphone? Este clar că acei oameni vor munci. Vor munci mult pentru puţin şi probabil se vor mulţumi să se angajeze la Samsung, Daewoo sau LG pentru sume mizerabile şi în primă fază vor începe să mănânce, trist dar da, vor mânca pentru că au fost privaţi de mâncare multă vreme, dar apoi ce va fi?

Este greu de prezis, din acest motiv, probabil, nimeni nu se grăbeşte să schimbe lucrurile şi preferă să le lase aşa cum sunt, căci „Ţara dimineţilor proaspete” este susţinută de ajutoare umanitare şi pare că acesta este un preţ mic de plată pentru o „rezervaţie” unde timpul stă în loc.

Aceasta a fost o scurtă încercare de a prezenta suprafaţa realităţii în mare parte de neînţeles a cetăţenilor uitaţi ai unei ţări care face titlurile negative ale publicaţiilor de pe mapamond.

Nicolae Lupu

(941)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *