Dacă în episodul trecut am abordat tangenţial subiectul propagandei şi al telecomunicaţiilor, indispensabile pentru oamenii din lumea „modernă”, în înşiruirea de faţă voi încerca conturarea unei fresce a cotidianului nord coreean.

Deşi zugravită ca o dictatură absolută în presa occidentală, asemenea statului Oceania din romanul lui Orwell – 1984, în care omul de rând abia îşi duce traiul zilnic, mereu oprimat şi tot timpul verificat de autorităţi, Coreea de Nord îşi privează copiii de violenţa şi de coerciţia statului; copii care de altfel sunt numiţi „regii ţării” în filmele de propagandă. Este foarte greu să vorbim despre copiii din întreaga Coree de Nord, căci nu există statistici de încredere, dar se ştie că aceştia urmează 11 clase (cursuri gratuite), după absolvirea cărora, în funcţie de capacităţi, se pot înscrie la cursuri universitare sau merg să satisfacă stagiul militar în armata naţională. Spre deosebire de adulţi, care datorită rigidităţii sistemului sunt obişnuiţi să îşi înfrâneze emoţiile şi trăirile în public, atitudine derivată şi din zicala ajunsă în afară graniţelor nord coreene doar prin intermediul celor fugiţi: <<unde sunt trei oameni, cel puţin unul este turnător>>, copiii se pot juca în voie pe străzi ca orice copil din lumea „civilizată”. Dacă au ocazia să întâlnească un străin, îl urmăresc cât pot de mult râzând şi glumind pe seama acestuia. Cunoscătorii spun că amuzamentul copiilor provine din percepţia că europenii au nasurile grotesc de mari. Copiii au voie să facă de toate şi până devin adulţi luaţi în primire de către stat, sunt totuşi afectaţi de propagandă şi li se inoculează liniile principale ale ideologiei de stat. Astfel visul cel mai mare al oricărui copil ajunge să fie cel de a-şi pune în piept insigna cu faţa „iubitului conducător”, insignă la care ne vom referi şi mai târziu. De asemenea copiii rezolvă cu plăcere probleme aritmetice de tipul: „Dacă într-un oraş sărac sud coreean trăiesc 20.000 de copii, dintre care 40% îşi câştigă traiul lustruind încălţămintea soldaţilor americani, iar  60% trăiesc din cerşit, care este numărul total al copiilor care trăiesc din cerşit?”, sau „Câţi litri de sânge au donat studenţii din Seul pentru a fi vândut imperialiştilor americani dacă fiecare a donat atâţia şi atâţia mililitri de sânge”… ş.a.m.d. Aceste lucruri fac parte atât de pregnant din mentalitatea nord coreeană încât asemenea teme sunt privite ca un normal absolut. Un desen animat pentru copii prezintă povestea unui elev care nu voia să înveţe geometrie. Adormind deasupra temelor a avut un vis în care armata americană invadează patria sa, iar el devine un comandant de artilerie destul de nepriceput. Deşi, cu ajutorul unor colegi eminenţi, atacul este respins, când se trezeşte, băieţelul se apucă serios de studiu pentru a fi apt să-şi apere ţara când va fi nevoie.

Copiii nu sunt sub nici o formă traşi la răspundere pentru nesupunere în faţa regimului, totusi aceştia sunt educaţi de sistem să iubească ţara şi pe preşedintele ei etern, Kim-Ir Sen. În unele dintre foarte puţinele reportaje din această ţară se pot vedea copii care învaţă poveşti despre imensa generozitate a lui Kim-Ir-Sen sau Kim-Jong-Il. Un exemplu ar fi „povestea cizmuliţelor”, redată pe un ton liniştitor de către învăţătoare, care spune că atunci când Kim-Jong Il era mic a primit o pereche de cizmuliţe de la părinţi în timpul unei ierni cumplite. El era foarte mândru de cizmuliţe şi se bucura mult de ele, dar când a ieşit la joacă a văzut că ceilaţi copii nu aveau nimic altceva în picioare în afară de cârpe înfăşurate în jurul lor. Atunci, viitorul mare conducător, a plecat acasă şi a lăsat cizmuliţele acolo, înfăşurându-şi la rândul său picioarele în cârpe…sincer, nu vreau să înţeleg morala acestei poveşti, dar copiii trebuie să vadă în ea cât de empatici şi blânzi sunt conducătorii Coreei de Nord.

Viaţa în „Ţara dimineţilor proaspete”, cum zic filmele de propagandă, nu a fost tot timpul atât de grea şi complicată. De fapt, Coreea de Nord, imediat după încetarea ostilităţilor cu Coreea de Sud în 1953, a început o dezvoltare fulminantă. Ambele state coreene au fost dictaturi la început, din moment ce organele represive funcţionau excesiv, dar, datorită abilităţii lui Kim-Ir Sen de a exploata disensiunea dintre U.R.S.S. şi Republica Populară Chineză, Coreea de Nord primea ajutoare considerabile de la ambele state. Astfel că în anii ’70 ai secolului trecut părea că Nordul era mult mai dezvoltat decât Sudul. În timp, Coreea de Sud a renunţat la dictatură şi a început să se bucure de investiţiile americane şi japoneze, iar sistemul socialist a început să se clatine în lume. În anii ’90 lucrurile s-au schimbat total căci U.R.S.S. a dispărut, China s-a modernizat şi Coreea de Nord a fost mai mult sau mai puţin uitată. Iar pentru a complica şi mai mult lucrurile, în aceiaşi perioadă au avut loc nişte inundaţii nemaivăzute care au distrus majoritatea plantaţiilor de orez şi au spălat solul fertil de la suprafaţă, făcând agricultura imposibilă în arii extinse ale teritoriului. Inundaţiile au fost succedate de o perioadă de secetă lungă, iar totul combinat cu decizii eronate de politică agrară şi socială a dus la perioada numită „marea foamete” în care se presupune că au murit între 250.000 şi 3.000.000 de oameni. Din păcate nu există date sau statistici oficiale care să descrie adevărata stare a lucrurilor pentru că Republica Populară Democrată Coreeană ţine în secret toate statisticile interne.

Astăzi urletul sirenelor trezeşte Phenianul la 7 dimineaţa. Chiar dacă sunt sirenele protecţiei civile, acestea nu anunţă o calamitate sau un bombardament, ci reprezinta doar chemarea la trezire şi semnalul că incepe o noua zi de lucru. Imediat din difuzoarele răspândite peste tot încep să se audă marşuri inviorătoare, sau înfiorătoare, depinde de perspectiva din care sunt privite lucrurile. Nu trece multă vreme şi străzile se umplu de oameni care merg la posturile lor, pe biciclete (care au numere de înmatriculare şi sunt în evidenţele poliţiei rutiere), cu troleibuzul, tramvaiul, metroul, cei mai speciali cu maşina, dar cei mai mulţi pe jos. Pentru că este resimţită o lipsă acută de resurse energetice, semafoarele în Phenian nu funcţionează şi locul le-a fost luat de „dirijoarele de trafic”, nişte doamne sau domnişoare simpatice a căror muncă presupune controlul traficului aproape inexistent. A lucra ca dirijor de trafic este un vis pentru tinerele nord coreene, deoarece este singurul loc unde oficial este permis machiajul, iar uniformele constau în fuste scurte, ceea ce în mod normal nu este un lucru văzut cu ochi buni în lumea ermetică a nordului peninsulei. Interesant este de observat schimbul de tură al acestor femei, deoarece se aseamănă cu schimbul gărzii din garda de onoare de la Londra sau Moscova.

După cum ziceam, traficul în Phenian este aproape inexistent, în contrast total cu bulevardele, care au şi câte opt benzi. Coreea de Nord nu deţine resurse petroliere, iar pentru a le importa nu are resurse financiare, astfel maşinile sunt destinate celor din clasa superioară. Interesant este că în afara Phenianului se mai pot vedea camioane foarte vechi care au fost adaptate la motorul cu abur şi folosesc lemne drept combustibil. Asemenea maşini nu au voie să intre în capitală din cauza zgurei şi a zgomotului asurzitor pe care le produc.

Metroul din Phenian funcţionează şi are două linii, însă numărul de călătorii este destul de mic. Se presupune că este menţinut în funcţiune din ambiţia de a demonstra că lucrurile încă merg acolo. Sunt staţii, două la număr, pe care au voie să le viziteze şi străinii, staţii construite în stilul metroului de la Moscova, foarte frumoase şi spaţioase. Celelalte se spune că ar fi absolut neatrăgătoare şi prost iluminate. Blocurile de locuit sunt ticsite de „banner”-e cu chipul „iubiţilor conducători” şi cu aceiaşi tematică a realismului socialist care se putea vedea şi în România înainte de 1989, poate singura diferenţă fiind oblicitatea ochilor celor portretizaţi în Coreea.

Există şi o multitudine de statui şi de grupuri statuare, de la reprezentări ale „iubitului conducător” la ansambluri care arată victoria revoluţiei şi tematici asemănătoare.

În întreprinderile şi şantierele din Coreea de Nord încă se organizează întreceri socialiste ale muncii. Miza este destul de mare, ea constând în raţii suplimentare de orez şi mălai, spre exemplu, lucruri care sunt de mare valoare într-o ţară înfometată. De regulă asemenea întreceri se organizează numai înainte de marile sărbători naţionale.

Seara, după ora zece,  Phenianul se cufundă în întuneric, căci iluminatul public nu funcţionează din considerentele menajării consumului electric, iar reclamă luminoasă nu există sub nici o formă. Singura lumină este făclia din vârful imensului monument „Turnul Juche” şi mă voi referi mai târziu la însemnătatea Juche. Dincolo de geamurile oamenilor se văd luminiţe slabe, emanate de becuri economice de slabă intensitate şi este interesant de observat că majoritatea nu au draperii. Circulă un mit conform căruia cetăţenii nord coreeni nu îşi instalează draperii pentru că nu au nimic de ascuns de la compatrioţi, dar şi mai important, de la autorităţi. În realitate, nu au bani, dacă ar fi avut şi-ar fi luat draperii cu toţii, aşa doar o mică parte şi le permite…

Juche (Chuch – he), acest cuvânt domină întreaga societate nord coreeană. Este un concept, o filosofie, o religie până la urmă şi locuitorii R.D.P.C. sunt forţaţi să trăiască după dogma Juche. În 2008 orice referire la comunism a fost scoasă din constituţie şi statul urmează numai calea Juche.  În sine înseamnă un soi de „prin forţele proprii” şi ideea că totul se obţine prin forţele proprii ale cetăţenilor este inoculată locuitorilor de la cea mai fragedă vârstă. Conform ideologiei Juche, omul este stăpânul propriului destin, iar locuitorii din Republica Populară Democrată Coreea sunt făuritorii unei lumi noi şi a unui destin nou pentru întregul popor. Chiar şi pe bancnototele nord coreene stă scris: „noi nu invidiem pe nimeni” şi este greu să invidiezi pe cineva când pe toate canalele de comunicare lumea exterioară este prezentată ca fiind un loc al pierzaniei, foametei şi morţii. Nu cu foarte mult timp în urmă unul din puţinele reportaje despre lumea exterioară prezenta viaţa în SUA. Imaginile erau cu nevoiaşi care primeau mâncare de la organizaţiile caritabile, dar prezentatoarea spunea că aşa este în întreaga Americă, iar oamenii nu primesc nimic altceva în afară de zăpadă topită de la guvern în loc de mâncare. Un grup de oameni fără adăpost, în stil american, cu nişte saci mari de plastic lângă, stăteau pe o bancă, iar prezentatoarea spunea că americanii stau lângă trupurile prietenilor morţi şi beau cafea din zăpadă topită… Nu e de mirare că oamenii din Coreea de Nord sunt total rupţi de realitatea înconjurătoare.

În următoarea parte voi încerca să spun mai multe despre cultul personalităţii.

Nicolae Lupu  

(1887)