Da, este inuman să muncești! Asta este concluzia la care s-a ajuns.

Toți se plâng că nu au locuri de muncă, dar pe de altă parte, nimeni nu vrea să muncească. Pe principiul, toți vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară. Job-ul ideal pentru români ar fi cel cu program de 4 ore, salariu cât mai mare și eventual în cele 4 ore să ne jucăm pe Facebook Candy Crush sau Farmville, jocul ăla cu ferma în care toți sunt mari agricultori, stau noaptea trezi până la ora 3 să adune ardeii, se laudă cu grădinile pe care le au acolo, dar dacă le-ai pune o sapă în mână sunt convinsă că nu ar ști cum să o folosească și cu siguranță nu ar mai fi atât de dornici de treabă ca și la joc. Cu Candy Crush nu vă mai obosesc ochii să vă descriu procesul de drămuire a bilelor, pardon bomboanelor, pentru că ați înțeles ideea.

Cât e de greu/ușor să muncești în zilele noastre?

Cunosc persoane care se vaită că sunt obosite când ies de la serviciu, în condițiile în care jumătate din program ei sunt pe facebook, făcând cu prietenii schimb de vieți, cuie, cărămizi și altele trebuincioase jocurilor de care aminteam mai sus.

Până la urmă e de înțeles că avem nevoie de pauză uneori dar…cât? sau până când? Facebook-ul, goagălu, pinterest, twitter-ul și alte acareturi de prin vasta grădină a internetului ne conduc traiul cu sau fără voia noastră? Nu este un articol despre cât de ușor putem fi manipulați ci despre cât ne place nouă românilor munca. Astfel că:

M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten și știind că de ceva timp am un nou loc de muncă m-a atacat, la propriu, cu o rafală de întrebări, de genul: unde te-ai angajat? ce salariu ai? cum sunt colegii? câte ore lucrezi? bla bla bla…

Într-un final el încetează cu întrebările și eu termin să-i povestesc toate cele…(eu fiind tare entuziasmată de noul job) și: mă așteptam ca el, care îmi este prieten, să se bucure pentru mine, să spună ceva…și da, a spus, dar nu ce m-aș fi așteptat eu. „Dar de ce nu te angajezi în altă parte? Sora mea vinde la magazin chiloți și șosete și are salariu de 1800 de lei. Nu face nimic, stă toată ziua, tu de ce să te duci să-ți umpli capul cu tot felul de prostii?”…..???….??…..

…………………………………………………………………………?…

înțelegeți nu?…punctele țin loc de prescurtările pe care le-am învățat de pe internet și pe care, când, m-am decis, să devin o doamnă respectabilă mi-am promis ca nu le mai pronunț nici măcar când tastez. Dar! Știți senzația aceea când vă duceți la dentist și vă ține atât de mult cu gura căscată încât înțepeniți și nu puteți să o mai închideți? Așa am rămas eu. Și nu vă închipuiți că am rămas așa din cauza salariului pe care îl primește sora lui, nu m-a impresionat că stă toată ziua , ci modul lor de a gândi m-a șocat. Exact ce spuneam mai sus, salariu cât mai mare și dacă se poate să nu muncim deloc. Și mie îmi place să lenevesc, ohooo, nici nu vă imaginați…am zile când nu aș face nimic, doar m-aș întinde în toate direcțiile ca râma, dar să fac asta toată viața mi s-ar părea mai obositor decât munca.

Și revenind la sora lui, cum o fi oare să stai la 25 de ani, să vinzi chiloți și să te multumești cu faptul că nu faci nimic? Din punctul meu de vedere, e groaznic. Că nu știi să faci lucruri mi se pare omenesc, dar să nici nu vrei să înveți și să nu vrei să faci mai mult de atât mi se pare de-a dreptul peste stângul. Să n-ai nicio satisfacție? Sau poate că și ea numără chiloții pe care îi vinde cum număr eu vizitele de pe site. Da, știu, cineva trebuie să numere și chiloții/șosetele…Ideea era nu de numărat chiloții ci de cât de dragă-i este munca.

Din cauza asta e țara noastră unde e, că toți tinerii fug de muncă. Pe cei în vârstă îi mai înțeleg, sunt mai obosiți, nu mai au atâta forță de muncă, dar noi? Generațiile care vin din spate? Toți pun pe primul loc banii, dar nici unul nu se gândește cu ce se aleg ei ca oameni. Eu am câteva luni de când m-am angajat la noul job. Salariul într-adevăr, nu e strălucit, dar am de câștigat mai mult decât un salariu. Văd cum m-am schimbat în bine, câte puțin din mai multe puncte de vedere, am în preajma mea persoane care mă înțeleg, mă sprijină, mă ajută, mă învață, iar pentru mine asta e cel mai important. Înainte de a-mi dori un salariu mare, îmi doresc să mă dezvolt eu ca persoană. Bineînțeles că foamea nu trece prin creier,nu înveți ceva și ți-a trecut setea/foamea. Este normal să-ți dorești un salariu decent, să poți supraviețui, dar totuși cred că merită să ne sacrificăm puțin. Orice început este greu, însă dacă există voință și entuziasm, cu siguranță se poate ajunge în punctul în care să ai un salariu care să-ți permită să trăiești liniștit. La mine este primul job la care merg cu drag și la care am pus suflet de la început în tot ceea ce fac. Poate că nu sunt pricepută în toate, dar am voință și vreau ca totul să iasă cum trebuie.

În fine, cineva trebuie să vândă și chiloți că încă nu s-a ajuns la stadiul în care să ne luăm singuri marfa, să lăsăm banii pe tarabă, iar seara patronul să vină să-și ia banii. Probabil că la noi în țară s-ar fura și taraba, nu doar marfa de pe ea.

Poate când o sa fiu bătrână și sclerozată de nu o sa mai știu să fac print screen la bannere și să modific poze, o să-mi deschid o tarabă cu chiloți în fața blocului, dar promit că nu o să stau acolo degeaba, o să croșetez șoșoni pentru nepoți.

Roxana Gîdea

(568)