Formula ideala a monogamiei este: unu plus unu egal cu … unu. Niciodata doi sau trei. H.S. Sullivan vorbeste despre un “egocentrism in doi”: o relatie de iubire autentica in care sunt validate, valorificate toate componentele – spirituale, intelectuale, fiziologice – a celor doi mesageri. Iubirea autentica nu suporta impostura si lipsa libertatii, indoiala si orbirea sentimentala, devenind fragila si vulnerabila in prezenta acestor “otravuri emotionale” (M. Williamson).

Familia este arhetipul nemuritor, tiparul nostru existential real, care ne asigura parca durabilitatea si siguranta emotionala prin prezenta acelui neinterpretabil :”Pana ce moartea ne va desparti!”. Suntem atat de increzatori la inceputul relatiei conjugale incat rostirea juramintelor de credinta de catre ambii parteneri ar fi garantia suficienta pentru a ne pretinde in siguranta intima, emotionala.

Depunem juraminte de fidelitate “la bine” si “la rau” pentru ca se stie la sigur ca viata insasi, inclusiv felul nostru de a fi, de a gandi si de a actiona, sunt sub incidenta schimbarilor. Juramintele de fidelitate nu se fac pentru a da un strop de solemnitate sobra momentului casatoriei, ci pentru a ne proteja pe parcursul acesteia de vicisitudinile vietii, de slabiciunile si luptele noastre interioare. Fidelitatea conjugala nu intra sub incidenta dualitatii “a fi” sau “ a nu fi”. Disciplina emotionala este primordiala.

Viata in doi in ziua de azi, aflati permanent sub presiunea omniprezenta a materialului si a senzualului este un adevarat act de curaj. Iubirea, Adevarul, Fidelitatea, Responsabilitatea, Angajamentul, Respectul sunt mereu sub asediul aproximarii si devalorizarii brutale. Toti avem sadit in noi flagelul patimilor, a greselilor fiindca suntem oameni. Deosebirea insa o fac alegerile noastre. Sa nu lasam prea usor totul in seama instinctului sau fiziologicului pe care avem tendinta sa nu le justificam. Mai ales sa nu “responsabilizam” hipofiza pentru concupiscenta noastra!

Infidelitatea conjugala este unul dintre cele mai traumatizante intamplari din ambianta conjugala. Un fenomen atat de complex si alunecos incat chiar si unele confesiuni religioase, rigide in dogma lor privind mariajul, accepta fara echivoc divortul. Infidelitatea sexuala intra in cazuistica “pacatelor grele”.

Nu inclinatia spre concupiscenta a unuia dintre parteneri este pusa pe tapetul dezaprobarii, ci modul in care acesta tradeaza Increderea celuilalt. Nimic nu ne face mai fragili si mai vulnerabili decat pierderea increderii pe care o cautam firesc in partenerul nostru intim.

De ce doare atat de cumplit rana provocata de infidelitatea sexuala chiar daca, uneori, stim ca nu mai iubim pe acel om de langa noi, sau, invers, nu ne mai stim iubiti de  el?

Iubirea nu este neaparat garantul Fidelitatii, precum si prezenta Fidelitatii nu este dovada incontestabila a Iubirii. Nici Infidelitatea nu este o marturie a Neiubirii. Indepartand sacrul din inimile noastre, ramanem prinsi nemilos intr-un cerc vicios al ratacirilor.

Caracterul exclusivist al iubirii erotice, trasatura ce lipseste in iubirea frateasca sau cea materna, frizeaza oarecum un atasament posesiv al partenerilor intimi. Acestea pretind monopol erotic absolut. Iubirea erotica cere o fuziune deplina si intensa numai cu o singura persoana (Fromm), iar o eventuala “tradare” comporta rani adanci, aproape de nevindecat. Iluzia asa-numitelor “cupluri deschise”, in care partenerii convin sa traiasca in cuplu, dar intr-o totala libertate sexuala, duce invariabil la trecerea unuia dintre parteneri prin tortura suferintei, fricii de abandon, geloziei, posesivitatii si indoielii de sine. Nimeni nu traieste fara o oarecare strangere de inima gandul ca celalalt merge in patul altcuiva. In timp, intimitatea si increderea acestui cuplu deschis vor suferi iremediabil un fiasco.

Este cat se poate de adevarat ca nevoia noastra de a fi iubiti vine din nevoia primara de a apartine (Formica), iar daca nu ni s-a raspuns adecvat acestei nevoi de iubire si de valorizare (refuzanduni-se gesturile de tandrete, a unei laude binemeritate sau fiind acuzati si criticati pe nedrept etc.), ne alegem pe viata cu rani emotionale niciodata cicatrizate care ,ulterior, pot fi redeschise la orice stimul negativ extern .

Motivarea infidelitatii conjugale printr-o interpretare strict freudiana pe care am regasit-o in cartile unor psihologi si psihiatri,  mi se pare totusi un exces al presupunirilor teoretizate. Sa fim oare atat de la indemana subconstientului? Capacitatea noastra de a iubi nu are nimic in comun cu patetismul sentimental, sau cu un freudism exacerbat, care sunt un excelente moduri de a ne ascunde neputinta de a iubi matur.

Natura lucrurilor nu se schimba niciodata, iar omul este si va fi mereu cel ce va trebui sa aleaga intre “gresit” si “corect”, “durere” si “bucurie”, “bun” si “rau”. Iubeste si fa ce vrei, spunea Sf. Augustin, dar nu ne-a explicat pe intelesul nostru de ce acel “fa ce vrei” reiese obligatoriu din “iubeste”, ca singurul remediu eficient impotriva concupiscentei excesive este “magnus amor” , acea mare iubire visata de noi toti.

Fidelitatea conjugala este trambulina oricarei relatii. Este o stare de gratie a unei relatii intime bine inchegate. Fidelitatea nu este un atribut sau un accesoriu, ci o necesitate. Fluidizarea conceptului de fidelitate a dus insa in ziua de azi, in civilizatia noastra mult prea “afrodisiaca’, caderea acestuia in banal.

Treapta spirituala suprema pe care o putem atinge ca fiinte umane este sa avem Incredere, sa nu ne indoim. Infidelitatea conjugala incepe prin Indoiala. Indoiala este prima fisura in citadela Iubirii. Punem la indoiala faptul ca nu putem fi fericiti cu cel de alaturi, deoarece incepem sa credem ca nu mai traim Iubirea, Pasiunea, Aventura asa cum o intelegem noi, cautandu-le in alta parte. Suntem sceptici la o simpla cutuma: pentru a trai Pasiunea este nevoie sa te dedici si sa fii fidel. Infidelul nu se daruieste decat siesi si nu celuilalt, se intoarce exclusiv catre sine, catre dorintele sale. Crede ca s-a indragostit, dar este doar singur. Dezamagirea noastra in relatia intima este de cele mai multe ori reflexia nesigurantei care se afla adanc inradacinata in noi insine (Besant).

Comportamentul extramarital al unui partener de cuplu nu are neaparat doar un coeficient egoist. Adesea prin infidelitatea unuia dintre parteneri este semnalizata superficialitatea relatiei. Iubirea dintre cei doi a ramas doar o amintire si un motiv de repros, intotdeauna reciproc.

Cine se face vinovat de intruziunea infidelitatii?

Firesc, infidelul poarta greutatea cea mai mare a culpabilitatii. Nimeni nu poate sa-si ia libertatea de a-si construi fericirea pe nefericirea altcuiva! Culpabilitatea, deziluzia, regretul sunt preturile pe care le plateste infidelul, iar cel ce este tradat trece prin cumplite trairi de pierdere a increderii  si a complexului de inferioritate. Cei doi ajung sa fie impreuna “tovarasi de mahnire” (Ibsen).

Nu putem face din comportamentul sexual al unui individ criteriul unic de judecata.  Psihologul Janis A. Spring   recomanda ca si cel “tradat”sa faca un exercitiu de sinceritate si autoevaluare onesta care poate descoperi cauzele indirecte ce au favorizat infidelitatea celuilalt. Nimeni nu face pe cineva sa insele, dar e de luat in considerare modul in care celalalt partener a contribuit la lipsa satisfactiei in relatie, la neglijarea iubirii (Spring). Pentru a dezvolta si sustine fidelitatea trebuie sa privim obiectiv mai intai catre noi insine, iar acest demers ne va orienta pe calea devenirii noastre mature intr-o relatie intima.

De ce “tradam” sau “suntem tradati” in dragoste?

Despre Infidelitatea conjugala ca si despre Iubire, de altfel, fiind termeni ce se misca pe un teren complex si contradictoriu, doar credem si niciodata nu stim cauzalitatea producerii lor. Manuim iscusit fragmente de intuitii, banuieli, credinte relative, studii strict empirice nu si certitudini. “Ispita erotica” continua , de cand e lumea , sa fie element din cutia Pandorei: ne fascineaza, ne inspaimanta, ne anima curiozitatea, ne  seduce. Asa a fost, asa va ramane intotdeauna.

Contrariul pacatului nu e virtutea, scria Kierkegaard, contrariul pacatului e libertatea. In contextul unei relatii intime exista nenumarate ocazii perfecte pentru a ne slefui tot ce avem mai bun in noi, dar faptul ca vom alege sau nu sa profitam plenar de ele depinde doar de noi, de fiecare individ in parte.

Iubim deoarece suntem creati din Iubire, Iertam, deoarece ne amintim ca nimeni nu este perfect, dar oare putem si Uita durerea Infidelitatii?! Ma indoiesc.

Galina Turtureanu

(23862)