„Viata e aspra, o traiesti o singura data. Nu te lega de prima fantezie, ca toti neispravitii.”

Se spunea asta prin 1938, atat de vechi si totusi contemporan problemelor sentimentale din ziua de astazi ale caror multi cadem prada cu regularitate. Mihail Drumes s-a nascut Ohrid, fiind fructul iubirii dintre o sarboaica si un macedonian. Dupa absolvirea Facultatii de Litere de la Bucuresti, faima si renumele i-au fost aduse de romanul „Invitatie la Vals.” Acesta a stiut cum sa-si seduca cititorii, primind ulterior titlul de „romancier popular”.

„Nu mă preocupă emoţia estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci aştern în aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară.” spunea acesta chiar in romanul mentionat anterior. Si asa a reusit! Punand suflet si pasiune pe filele curate precum sufletul sau, Mihail Drumes ajunge sa fie recunoscut: „Nu-mi venea sa cred. Era intr-adevar o minune. Ceasuri in­tregi mergeam naucit pe strazi. Mi s-a facut o reclama imensa: afise pe la toate chioscurile de ziare, fotografii. Cand, la plata, cinci mii de lei! Numai dactilografiatul ma costase trei mii!… Noi, pe vremea aceea scoteam bani din buzunar sa tiparim, sa facem re­vis­te efemere…”

Romanele sale au fost traduse intr-o multime de limbi straine, iar succesul rasunator isi are ecoul si in zilele noastre. Publicul sau este reprezentat de tineri care ii citesc romanele si se regasesc in povestile de dragoste spuse cu atata patima.
„- Esti nebuna?
– Sunt, da, nebuna. Si vreau sa fii si tu nebun ca mine, sa fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie…”

Astfel de povesti de dragoste nu le mai intalnim astazi pe toate drumurile, insa ele au existat, iar in romanele lui Drumes acestea contureaza realitatea acelor vremuri:
„E de neconceput cât am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atât de integral în mine făcând una cu fiinţa mea, încât acum când a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sânge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.” (Invitatie la Dans)

Ana Maria Iancu

(443)