Război și pace în dormitor (IV)

0

Toată nefericirea izvorăşte nu din lipsuri, ci din ceea ce este de prisos.” Aceasta e una dintre lecţiile pe care le învață Pierre Bezuhov, (anti)eroul  tolstoian din Război și pace.

 De prisos  este dorința de a-l duce pe celălalt în lumea ta, „de a-i oferi  totul”. De prisos este dorința  de a obţine drepturi absolute de posesiune, de a spune „sunt al tău, cu condiţia să fii a mea”. De prisos e ambiţia de a avea doar ce e „cel mai bun”, refuzând orice pare a fi mai puțin decât atât. De prisos e ambiţia de a controla fericirea prin intermediul confortului casnic.

 Seducţia. Gelozia. Orgoliul. Confortul. Sunt cei patru cavaleri ai apocalipsului lumii în doi.

Seducere  însemna,  în latină clasică, „a trage deoparte, a abate pe cineva din drum, a separa”. Sensul de cucerire amoroasă l-a căpătat prin intermediul latinei bisericeşti (o ironie fină a istoriei!): seducătorul era  cel care se făcea vinovat de „întoarcerea privirii” celuilalt de la cele spirituale spre cele carnale. „Întoarcerea privirii” și aducerea celuilalt în scenariul meu erotic e unul dintre sporturile cele mai practicate astăzi, adesea doar pentru a menţine stimă de sine. Pentru a avea succes în „întoarcerea privirii”, trebuie să vinzi o imagine cât mai atractivă. Și atunci, inevitabil, te depărtezi de ceea ce eşti și propui ceea ce ai vrea să fii. De fapt, te separi de tine pentru a întoarce privirea celuilalt către imaginea ta ideală. L-ai sedus și te-ai sedus. Îndrăgostirea e adesea o dublă seducţie. Iar fantasma îndrăgostirii permanente e primul duşman al iubirii durabile.

 Jaluzelele sunt folosite astăzi pentru a regla cantitatea de lumină care pătrunde într-o încăpere. La origine, în haremurile orientale, serveau pentru a permite omului aflat în interior să vadă ce se petrece afară fără a fi văzut. În română a  ajuns din franceză, aşa cum arată și pluralul mai rar jaluzii ( fr. jalousie).

 Drumul cunoscut al cuvântului: gr. . ζηλος (=in fierbere, efervescent) – lat. zelus (insuflețire, perseverență) – laț. zelotus (plin de ardoare, de iubire, de simpatie) – it. geloso (invidios, posesiv) – fr. jaloux (invidios, anxios să nu piardă ceea ce are) – fr. jalousie (gelozie, invidie, dar și stor) – rom. jaluzie / jaluzea. Cuvântul românesc gelozie e derivat din italianul gelosia, acesta desemnând, că și în franceză, atât jaluzeaua (sens primar), cât și sentimentul (sens ulterior).

 Gelosia italiană (cea care acoperă ferestrele) se naşte dintr-o frică reală – frică de raidurile piraţilor mauri (de altfel și soluţia tehnică e preluată tot de la ei). A-ți păzi femeile devine cu timpul o obișnuință mentală, chiar dacă piraţii ajung mai rar să facă raiduri în Peninsulă. Iar frica îşi pierde obiectul concret, devenind anxietate. Când ajunge în Franța, în secolul al XVI-lea, odată cu reginele italiene, jaluzia este deja această anxietate din spatele unor ferestre acoperite. Maurii nu mai ajungeau de opt secole până la Loara. Dar umbra suspiciunii a crescut sub acoperirea persienilor (celălalt nume franco-italian al jaluzelelor).

Iubirea posesivă e legată intrinsec de gelozie. Pentru că nu pot controla ce gândeşte şi ce simte o altă persoană. Iubirea empatică exclude gelozia pentru că nu urmăreşte controlul celuilalt ca şi cum ar fi o parte din mine, ci înţelegerea partenerului.

 „Un pic de măgulire, de lăuda este indispenabila, chiar şi în relaţiile cele mai simple, cele mai amicale, aşa cum este necesar să ungi roţile pentru că ele să se invarta” (Război şi pace)

Da, asta e o recomandare excelentă, nu numai pentru relaţiile sociale ci şi, sau mai ales, pentru relaţiile de iubire. „Lauda de sine nu miroase a bine” zice proverbul. Într-adevăr, dacă partenerul simte nevoia să se laude singur, se prea poate că nevoia lui de a fi apreciat şi, de ce nu, admirat, să nu fi fost împlinită. Altminteri, lauda nu e doar o confirmare a ceea ce cred eu despre mine, cât mai ales un prilej de a descoperi lucrurile care par valoroase în ochii partenerului.

Orgoliul rimează cu iubirea de sine. Recomandarea de a te iubi în primul rând pe tine pentru a-i putea iubi pe alţii funcţionează până la un punct. Iar acel punct critic este modul în care îţi construieşti imaginea de sine. Dacă privirea celuilalt asupra ta contează prea puţin sau prea mult, orgoliul depăşeşte limita care poate fi tolerată într-o relaţie sănătoasă de iubire.

La prima vedere, confortul pare a fi un aliat al iubirii durabile. Şi chiar este, atâta timp cât nu ne deturnează de la păstrarea ingredientelor esenţiale ale relaţiei de dragoste: implicarea, pasiunea, intimitatea.

Intimus este în latină un superlativ al adjectivului internus (=intern; interior fiind comparativul lui internus). A avea un plan comun (implicarea în relaţie) devine o „afacere interna” a cuplului în raport cu exterioritatea lumii. Pasiunea nu este declanşată şi întreţinută doar de aspectul exterior al partenerului ci de „frumuseţea interioara” sau măcar de dinamismul interior al frumuseţii exterioare. Atingerea intimităţii (a lucrurilor aflate cel mai înăuntru într-o relaţie) este însă provocarea cea mai dificilă. Iar strategia „întâi să facem ziduri exterioare groase, pentru a ne dedica apoi în liniştea căutării intimităţii” se poate dovedi o risipire a energiilor în lucruri exterioare, plăcute, confortabile, dar neesenţiale.

Pierre Bezuhov se lasă sedus de frumoasa Elena, dar, căsătorindu-se cu ea, cedează şi confortului unei căsătorii aranjate după gusturile lumii; el însuşi nu e un orgolios, dar face apologia orgoliului, iar gelozia îl vizitează, deşi încearcă să o nege. Până când găseşte o formulă care să pună în termeni mai omeneşti, mai relativi, fericirea şi nefericirea, suferinţa şi libertatea:

„Omul e creat pentru fericire, iar acea fericire este în interiorul său, în satisfacerea nevoilor umane simple, şi că toată  nefericirea izvorăşte nu din lipsuri, ci din ceea ce este de prisos.” [Pierre] învăţase că aşa cum nu există nicio situaţie în care omul să fie în întregime fericit şi în întregime liber, tot aşa nu există vreo situaţie în care trebuie ca el să fie nefericti şi lipsit de libertate. Învăţase că suferinţa şi libertatea au limitele lor şi că limitele acestea sunt foarte aproape una de cealaltă…”

psihiatru Dan Ghenea

(1599)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Comments

Your email address will not be published. Required fields are marked *