“Nu funcția biologică este păcătoasă,

ci greșita ei întrebuințare”

 (Sf. Ioan Gura de Aur)

Acum câțiva ani o prietenă de a mea, cuprinsă de un amestec alambicat de revoltă, uimire și curiozitate, mi-a făcut o confesiune:

– Nu știu ce să cred, soțul meu parcă a înnebunit! Mă scoate din sărite cu permanenta lui dorință de giugiuleală, mângâieri, dragălăşenii și alte prostii. Parcă ar fi un copil!

–Păi ar trebui să te consideri fericită, că te iubește atât de mult, eram eu gata, nu fără o mică invidie, să-i răspund. Eram nedumerită de reticenţa prietenei mele în fața unor lucruri firești ale vieții de cuplu: acea naivitate dezarmantă și plină de senzualitate a preludiului intimității sexuale pe care toți ne-o dorim deopotrivă. Nu am reușit însă să-mi vocalizez părerea, cu vădite nuanțe romantice, când prietena a amplificat nedumerirea mea cu încă o întrebare urmată de o concluzie cel puțin ciudată:

– Sunt eu la anii mei ( 35 de ani!) pentru așa-ceva?! Nu am timp pentru prostii.

Nu mai avem timp pentru nimic, marea dilemă existențială a omului din zorii zilei sec. al XXI-lea! Graba noastră în toate și în tot a căpătat demult valențele unei nevroze, iar substratul aserțiunilor  ne dă răgaz” sau „€œDă-i timpului timp” ne scapă. Le-am trecut fără remușcări în categoria învățăturilor prăfuite de care nu mai avem nevoie, care ne complică cumva viața, ne scoate de pe făgașul acelui iureș al competitivității, dorințelor materiale, consumului excesiv, senzaționalului și procurarea plăcerilor perene și pe moment, comparației cu ceilalți. Graba a devenit imperativul nostru. Când prietena mea refuza soțului și implicit ei acea prețioasă pauză de tandrețe, de intimidate și de iubire, greșea.

Greșeam și eu când un gând cât se poate de convențional m-a făcut să cred, cu exces de certitudine, că ea, prietena mea, pur și simplu nu-și mai iubește soțul. Însă, în adâncul intimității lor necontaminate de convenţionalisme, acești doi oameni se iubeau, dar nu știau cum să-și arate iubirea. Pentru ei Iubirea, în realitatea ei imediată, palpabilă și nu doar gândită, visată, devenise ceva evaziv, cu caracter iluzoriu și dubitativ. Pasiunea închise la plecare ușa după ea. Iubirea sexuală devenise pentru prietena mea €œo pierdere de vreme”, cel mult o obligație conjugală în care ea, femeia, era €œdoar un obiect sexual de folosit”, iar pentru soțul acesteia un catastrofal moment de pierdere a încrederii în sine și a scăderii respectului de sine. Ambii se comportau ca doi rătăciți care strigau în surdină:”Te iubesc!”.

Din libido, scria N.Steinhardt, Freud nu a făcut un sălaș al dospirii nevrozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecționare, o substanță din care se pot filtra produse din ce în ce mai rafinate. Ce am făcut noi cu acest dar firesc al naturii umane? Tocmai acest imperativ de sublimare, de perfecționare și desăvârșire a pornirilor noastre lăuntrice, implicit a instinctului nostru sexual le-am acoperit cu nepăsare și uitare, le-am forțat să îmbrace haina superficialității, al plăcerii senzuale. Iubirea sexuală a rămas să se balanseze în antiteză iubire a€“ senzualitate. Aproape că nu există în acest început de secol o imagine și interpretare mai greșit înțeleasă și, prin urmare, distorsionată, decât cea a legăturii indisolubile dintre Iubirea spirituală și Iubirea sexuală. Sexualitatea a fost brutal separată de Iubire, iar acest divorț al conceptelor vitale vieții umane, a dus literalmente la conceperea sexualității și iubirii ca două elemente autonome, două linii paralele care își refuză reciproc întâlnirea. Cât de mult și fraudulos greșim!
Atunci când protopărinții noștri, Adam și Eva, au fost izgoniți din Eden, iar pedeapsa lor era să suporte de-a pururi complexitatea și dificultatea vieții terestre, Creatorul a găsit de cuviință să anuleze asexualitatea lor edenică și să ne dea ceva în plus, ceva ce deja celelalte vietăți ale Pământului aveau: sexualitate. Am fost condamnați la sexualitate, scria psihiatrul și scriitorul I.Vianu. Și tot I.Vianu mai spune: Creatorul ne-a condamnat” cu acest dar comun tuturor, dar nu a uitat să ne ofere și libertatea de a gestiona acest dar pentru a avea acel element distinctiv al sexualității umane față de sexualitatea altor vietăți: IUBIREA.

Sexualitatea umană înseamnă mult mai mult decât a face sex, decât procurarea acelor plăceri hedoniste, decât eliberarea de tensiuni interne. Iubirea sexuală și Iubirea sentimentală sunt cele două elemente esențiale ale noastre prin care se realizează uniunea mistică dintre spiritualitatea și profanul existenței în natura umană. Iubirea sexuală este elementul intim al Iubirii spirituale, partea ei viscerală, telurica, iar Iubirea spirituală este condiția esențială a manifestării sexualității umane. Stabilitatea noastră emoțională depinde de gradul de convergență al acestora. Nu ar trebui ținute separate. Separarea duce la formele lor alterate și periculoase: sexualitatea devine reducționistă și trunchiată (senzualitate și plăceri trupești), iar Iubirea spirituală se sufocă în valențele iluzoriului. În final, eșuăm într-un impas emoțional: singurătate, neliniște, obsesii, resentimente, orgolii, neputință, sete de putere și control sexual etc. Sucombăm într-o piesă existențială cu o scenografie și scenariu prost făcute, în care reflexele și instinctele sunt actorii de bază. O dorință sexuală , aflată sub aripa diafană și protectoare a Iubirii spirituale nu este un act fizic simplist ce poate fi motivat și stimulat de frica de singurătate, dorința de a cuceri sau de a fi cucerit, de vanitate, de dorința de a răni și chiar a distruge (Fromm), ci un act plin de tandrețe prin care fiecare îl primește pe celălalt în intimitatea lui sacră.

Bărbații sunt dornici să facă tot ce le stă în putință că să dăruiască unei femei, scria M. Williamson, dar unele femei nu știu cum să permită acest lucru. Multe dintre femei și-au alimentat copios, din cărți și filme, imaginea despre Iubire, astfel îndrăgostindu-se de această idee și imagine de iubire. €œOare mă iubește?” este cea mai frecventă dilemă sentimentală a unei femei atunci când un bărbat vrea să o iubesca. Dar adevărata întrebare, scria Brandy Engler este: ”Sunt în stare să iubesc?” Pentru a găsi răspunsul corect, femeia are nevoie de trei calități magice: Răbdare, Curaj și Toleranţă. Prin Femeie Bărbatul își descoperă mai ușor și mai plenar natura să masculină. Iubirea feminină , așa cum au descris-o vechii antici, va rămâne întotdeauna cea mai profundă enigmă de care Bărbatul nu va înceta niciodată să fie impresionat. Afecțiunea, grija și siguranța sunt ceea ce caută un bărbat la o femeie. Bărbații vor sex, scria autoarea mai sus amintită, dar nu doar sex.

Ei au nevoie de afecțiunea  feminină, de sinceritatea și implicarea Femeii pentru a-și depăși timiditatea și nesiguranța în fața intimității sexuale. Doar un Bărbat care a primit sinceritatea tandreței feminine va deveni Decis ,Îndrăzneț și Curajos , va iubi sincer Femeia și nu o va răni niciodată în sensibilitatea ei emoțională. Femeia care îl lasă pe Bărbat să o aleagă și să o iubească nu se va simți niciodat㠀œfolosit㜠sexual, ci Dorită, Adorată, Unică. Să nu aruncăm în derizoriu acel model arhetipal în care Bărbatul, prin natura sa, este a€œproducatorul dorinței sexuale la Femeie, iar Femeia este cea care merge dornică în întâmpinarea și satisfacerea acestei nevoi de iubire a Bărbatului. Nu este nimic în neregulă cu dorințele sexuale ale Bărbatului și ale Femeii. Suntem două entități care privesc în mod diferit sexul, iar Creația ne-a dat fiecăruia  roluri și misiuni distincte în a trăi intimitatea sexuală ca pe o stare adevărată de iubire.

Într-un final ambii, atât Bărbatul cât și Femeia nu-și doresc decât IUBIRE: să fie iubiți și să iubească. Iubirea sexuală, protejată de forța Iubirii spirituale, este calea prin care ne exprimăm setea de celălalt.

Galina Turtureanu

(2087)