Vizionare cu frunze de ceai

3 views
0

Totul a pornit de la un telefon și o invitație… „La un ceai”. Așa se cheamă, de fapt, locul, de pe Luigi Cazzavillan numărul 25. M-a amuzat ideea că era chiar pe strada, unde, în copilărie, mergeam în mod paradoxal destul de des și mai cu seamă înainte de vacanțe, la o croitoreasă (care semăna cu planturoasa, Ivanka Tito), ce era dispusă să recreeze modele unicate, din reviste vintage, care pe atunci se chemau retro.

În plus, era nu departe de Conservatorul de care mă leagă câțiva ani de profesorat de engleză, de Cișmigiul Maestrului Suchianu, de la a cărui plecare, se împlineau fix 28 de ani, pe 18, în chiar ziua proiecției.

The Great DictatorFilmul pe care urma să-l prezint era „Dictatorul” lui Chaplin, o ocazie în plus de explicare a mecanismului terorii, cu care ești uneori nevoit să te confrunți, în viață. După decenii întregi, sigur pe atunci încă nu se inventase Internetul, dar poate că exista în dicționarul Enciclopedic, am căutat să aflu cine a fost Luigi Cazzavillan. Am descoperit că a luptat de partea lui Garibaldi (asemenea personajului lui Alain Delon/ Tancredi din „Ghepardul” lui Visconti) și care, mai apoi, s-a aciuit în România, unde a devenit fondatorul ziarului „Universul”, încă din 1884, deci înainte de a se fi inventat cea de-a șaptea artă.

În plus a predat italiana la liceul „Sf. Sava”, unde am urmat și eu clasa a 9-a (chiar dacă îi spunea Bălcescu pe atunci), și la „Matei Basarab”, unde am făcut mai apoi practică. M-a fascinat ideea că a editat și un Ziar al călătorilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat. A fost și reprezentantul unei fabrici de biciclete și din banii lui a construit un velodrom, chiar lângă Arcul de Triumf, care, atunci când s-a încurcat în datorii, a fost transformat în lemn de foc pentru a se despăgubi… fiscul!

Dar să mă întorc la ceainăria zilelor noastre, care pare adorabil de atemporală, are și o încăpere a Reginei Maria, chiar dacă încă nu se vede nici un portret al maiestuoasei noastre Mame a răniților, un subsol unde sunt surghiuniți fumătorii, o terasă încă în devenire, unde s-ar putea pune un ecran, ca la Roma, la Nanni Moretti în grădină, și mai ales încăperea, unde se poate sta la un ceai, o cafea, o prăjitură sau un quiche (modă franțuzească) printre afișele de la „Domestic” cu băiețelul și fetița cu pisica în brațe, ori un Charlot, la o cană de băutură chinezească, ajunsă pe continentul, nostru datorită britanicilor. Bărulețul e plin de borcane transparente, cu frunze în care s-ar putea ghici viitorul, așa cum ne învăța Harry Potter, dar și cu băuturi mai sofisticate, cocktailuri de tot felul. Când am ajuns, încăperea era plină ochi, mai cu seamă de tineri, care mă întrebam dacă or să reziste celor două ore și un sfert de peliculă clasică.

Pe farfuria cu mini-brioșe de ciocolată cu nucă, care aveau ceva din madlenele lui Proust, era desenată, din cacao, o ceșcuță, un simbol subliminal spre paharul cu ceai. Până să înceapă discuția, s-au făcut poze, am reîntâlnit-o pe proprietăreasă (care nu era ca în film, Jeanne Moreau, ci o fată tânără și pasionată, îndrăgostită ca la cinema de un domn, care părea desprins din vreun script romantic). Prin urmare, pe lângă Teo Simona, am revăzut-o și pe cea cu care mă cunoscusem la Cinema la IMAX, la „Oblivion: Planeta uitată”, Adina, iubitoare și cunoscătoare de capodopere, la rândul ei cu un băiat, dispus să-și expună, măcar temporar, pe un perete, un afiș sepia cu „The Kid”/„Piciul” alias Jackie Coogan, pasiunea de-o viață a bunicii mele, care n-a avut, însă, decât o fată. În plus, de la o studentă la Litere, spectatoare, am primit o carte de poezii, „Copilărie”, și ca să fie racord cu numele ei: Andreea Florescu și niște flori, un splendid buchet de narcise, la care, culmea, în „Dictatorul”, pilotul le pomenește, iar cu o zi înainte, la Ploiești, mi se spusese cu mare aplomb că deja s-a dus sezonul (și atâta îmi dorisem pentru cineva care chiar poartă acest nume cu mult înainte de serialul cu „Sălbatica…”).

În hol, decorul era perfect, bastonul și melonul celui care avea să fie pentru ultima dată Vagabondul, (lăsându-i loc celui indian, care încă nu devenise milionar), sporeau recuzita indispensabilă. Fatme, o cursantă orientală misterioasă, pregătea infuziile complicate, așa cum numai bunicul le mai făcea, cândva.

charlieȘi a început proiecția, iar pe tavanul încăperii, dintr-un joc de lumini, o pură coincidență sau poate că nu, s-a desenat chiar jumătate din dubla cruce, care ține loc de zvastică, în parodia din 1940. Cu puțină vreme înainte, aflasem de la Institutul francez, dintr-un documentar despre viața grea în vreme de restriște a romilor europeni, că și Chaplin  era de fapt la origine un țigan englez, care firește că mi-a adus aminte de Heathcliff din romanul ”La răscruce de vânturi” al lui Emily Bronte (cu ocazia asta am aflat că pe Heath Ledger de-aia îl chema așa, iar pe sora lui Catherine).
Știam că vine dintr-o familie numeroasă, că jucase mult în music-hall-uri, că tatăl îi părăsise când el avea doar 9 ani și îi purtase pică creând mereu personaje ridicole și băutoare peste măsură, ca să-și înece amarul, iar mama pe care o adora, ajunsese la azilul de nebuni. În plus, erau atât de săraci, încât frații își dădeau unul altuia încălțările.

Filmele mute l-au învățat să facă gaguri vizuale neîntrecute și primul cu adevărat vorbitor, de la un cap la altul, avea să fie cel din 1940: „The Great Dictator”ajuns la noi „Dictatorul” după titlul francez, iar pe ecrane, în general, datorită președintelui american Roosevelt, care nu s-a temut ca distribuitorii, că nu se va mai vinde în Germania, ori că evreii vor avea de suferit din pricina satirei usturătoare.

Hitler a interzis pe teritoriul său filmul și nu s-a știut niciodată dacă l-a văzut. Între el și Chaplin erau doar 4 zile. Născuți în aprilie 1889, purtând aceeași mustăcioară, despre care Sidney-fiul, susținea că marele conducător s-ar fi inspirat de la actor, deși unii istorici susțin că e puțin probabil, pentru că Adolf era convins că Chaplin era evreu. Ca orice lider maximus și teutonul era iubitor de cinema, o admira pe Greta Garbo și îi displăcea Tarzan al nostru.
Scenariul este asemenea romanelor, unul cu cheie, fiecare personaje găsindu-și echivalentul în realitate, chiar dacă pe generic, scria, cu haz, că orice asemănare e… întâmplătoare. Sigur că Adenoid Hynkel e Adolf Hitler, Napaloni e Mussolini și vine din Bacteria să viziteze Tomania.

la vita e bellaRestul veți descoperi și singuri dacă v-ați luat DVD-ul de la „Dilema Veche” sau mai nou, de la ProVideo. În plus, o parte dintre ei au și un subînțeles al… să le zicem pseudonimelor. Povestea e relativ simplă, se bazează pe un quiproquo, confuzia dintre Hitler și un frizer. Sau bărbier cum se chema pe vremuri.
În ecuație, apare firește și o fată extrem de frumoasă, Paulette Goddard, temporar nevasta lui Chaplin, cândva, în realitate manechin pentru copii. Ghetoul seamănă puțin cu cel din „Pianistul” lui Polanski, istoria are ceva din „Viața lui frumoasă” a lui Roberto Benigni,  iar vizita oficială a omologului venit cu trenul, cu un covor roșu târât din lingușeală cât mai aproape de vagonul de VIP, și scena fotografiilor în care fiecare încearcă să-l eclipseze pe celălalt, aduc mult cu perioada noastră de final de dictatură. Discursul hollywoodian care încheie toată drama dulce-amară e mai puțin reușit decât cel de început, când microfoanele se îndoaie de frică și când din off o voce face un fel de traducere bizară, esențială și subliminală.
Era net mult mai izbutit cel al lui Toma Caragiu din „Actorul și sălbaticii” semnat de Gh. Vitanidis.

Dar lasă că vine el un alt Great… „The Great Gatsby” mult așteptatul, coloratul, IMAX-atul, reliefatul, o variantă de iubire imposibilă a mileniului III.

Până atunci, însă, ca să rămânem tot în anii ’40, mai am o propunere și aveți tot timpul să vă organizați pentru ea, oriunde v-ați afla: „A fi sau a nu fi”. Nu-i vorba de Hamlet decât parțial, ci de un film al lui Ernst Lubitsch, făcut remake în ’81 de Mel Brooks și adus acum pe scena de la Ploiești de Vlad Massaci. Povestea se petrece într-o trupă de teatru de la care veți afla tot felul de detalii picante, de concurență și mici șicane, dar și de solidaritate atunci când trebuie să se lupte cu Gestapoul. În scenografia lui Ștefan Caragiu, care-i găsește și o rochie splendidă de Gopo și César la un loc, temperamentalei și grațioasei, Oxana Moravec (pe care o știți din „Poziția copilului”, cea pe care o pune mama să cotrobăie în casa băiatului, dar și din „Întâlniri încrucișatei” al Ancăi Damian, unde e o procuroare îndrăgostită de un finlandez).

Ea joacă acum rolul pe care acum 70 și ceva de ani îl căpătase ironica și senzuala Carole Lombard (nevasta lui Clark Gable, care fusese total împotriva apariției ei într-o producție regizată de „Hunul în călduri” alias Lubitsch) De fapt era cât pe-aici ca partitura să-i revină lui Miriam Hopkins, noroc că nu funcționa deloc cu cel la care Ernst n-a vrut să renunțe Jack Benny, care era un comic extrem de cunoscut și îndrăgit, avea și emisiune la radio, în care să le facă reclamă, cam ca la Guerrilla.

Din nou apare o sosie a lui Hitler și mai ales dorința nemărginită de a duce o viață pe cât se poate normală. Titlul era cât pe aici să se schimbe, pentru că cei de la studiourile United Artists găseau că e prea snob, că lumea nu-l știe pe Shakespeare și că suna mai tentant „Interzis de cenzură”. Noroc că până la urmă nu le-a ieșit, iar momentul în care un puști îndrăgostit iese din sală exact când soțul divei declamă cu foc monologul poate cel mai celebru, a rămas antologic. Chiar mă întrebam cum o să le iasă asta la teatru. Și iată că la Ploiești s-a putut.

Cristian Popa, care preia rolul lui Robert Stack (cândva Eliot Ness, din serialul „Incoruptibilii”) l-a așezat cu o lanternă chiar în capătul unui rând, pe care-l ridică îngăimând scuzele de rigoare, ca să ajungă în cabina marelui lui amor. Din distribuție fac parte și Ioan Coman care este vedeta principală, Joseph Tura, plin de orgolii, Mihai Coadă, care-i regizorul disperat de lungimi și accese cabotine, Ion Radu Burlan, un excelent Rowicz, un fel de vioara a doua, parcă mai bine acordată decât toate celelalte, Otilia Pătrașcu și Mihaela Popa, două fete la locul lor care dau pitorescul în toată istoria, Gruenberg cel tânăr și bătrân, adolescentul David Ioan Coman (care s-a și ales cu flori de la o admiratoare de vârsta lui) și Ilie Gâlea, plus Adrian Ancuța și Alin Teglaș în două roluri scurte, dar necesare, extravagantul Bogdan Talasman, care adună o mare parte din aplauze și ultimul, dar deloc cel de pe urmă Karl Baker, profesorul Silewski, de o eleganță universitară, cum întâlnești doar în romane și cu dificila poziție a mortului, convingător și admirabil de disciplinat de ai impresia că intră într-un fel de transă yoghină și te temi că n-o să se mai trezească la sfârșit, la ieșitul la rampă.

Spectacolul de la Teatrul din Ploiești pare ocrotit de bustul lui Toma, sculptat de Geta, sora lui, și are și un program de sală pe care abia aștept să-l înrămez, că merită. Pe 11 mai, la ora 18.30, puteți trăi experiența de-o seară binevenită, cu replici spumoase și profunde și câteva zile mai târziu, tot acolo și un festival de jazz, pe care noul director, actrița Raluca Zamfirescu (de o distincție și un rafinament ce seamănă într-atât cu al Annei Alvaro din franțuzescul „ O chestiune de gust” de zici că sunt surori gemene de breaslă). Și uite așa zicala: Du-i Doamne la Ploiești, devine: Duceți-vă la Ploiești, că ar fi păcat să ratați o altfel de lume, unde imaginarul ne salvează și ne dă curaj!

Irina-Margareta Nistor

(350)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *