Ar putea fi o discutie la micul dejun intr-un cuplu care tocmai a trecut de faza de indragostire, dar nu vor sa stie inca nimic despre asta. Dupa cum ar putea fi si un text propus amatorilor de istoria ideilor – in cazul nostru ar fi vorba de patru definitii ale intuitiei, propuse in patru secole diferite, de patru barbati (aici s-ar putea sa avem o problema!) foarte diferiti.

Sa-i privim mai intai ceva mai de aproape pe Alice si Victor, care continua sa-si bea ceaiul. O fac in acelasi fel ca si acum sase luni, dar atmosfera nu mai e aceeasi. Discuta cam aceleasi lucruri, dar parca sunt mai detasati. Victor simte ca trebuie sa spuna lucruri interesante, sa o faca sa rada; pana nu de mult rasul ei izvora aproape din orice si el simtea ca orice ar face sau ar zice merge drept la tinta. Alice se gandeste ca el nu-si mai da interesul sa o faca sa se simta speciala, ca vorbeste prea mult despre el. Ceva s-a schimbat. Fiecare crede ca el a ramas acelasi; inseamna ca s-a schimbat celalalt.

Revenind la discutia din aceasta dimineata, intuitia sau lipsa ei pare sa fie punctul critic. Apare la fiecare replica, insa nu inseamna ca daca Alice si Victor rostesc aceleasi cuvinte au in minte acelasi lucru. Fara sa stie, ii au ca invitati la ceai pe Bergson, Descartes, Kant si Schelling.

1.”Mi-ar fi placut sa intuiesti” face trimitere la un mit despre semnificatia indragostirii, anume ca exista undeva pe lumea asta cineva care ti se potriveste. Efortul cel mare ar fi cautarea; dupa ce il gasesti pe El, totul merge usor pentru ca una dintre calitatile lui esentiale (dupa care de altfel im recunosc drept partenerul potrivit) pare sa fie anticiparea dorintelor. De fapt, nu potrivirea creeaza indragostirea, ci indragostirea pacaleste creierul si il face sa creada in intuitia fara gres ca forma superioara a gandirii.

Daca ar fi sa-i intrebam pe convivii filosofi din aceasta dimineata, Bergson ar fi de accord ca intuitia este o formă de cunoaștere  superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un tip de empatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. Un singur lucru ii desparte (explicabil) pe Bergson de Alice: presupunerea barbatului Bergson ca intuitia ar fi accesibila mai degraba barbatilor. Eroarea lui e totusi minora daca observam ca o presupune intuitia ca fiind rara; Alice ar fi de acord ca rari sunt barbatii care au intuitie (dar credea ca Victor este unul dintre cei putini).

2. Barbatul ei este insa un tip deductiv, ca majoritatea barbatilor, in zilele lor obisnuite (adica in afara “saptamanilor oarbe”). El a fost invatat de mic ca barbatul trebuie sa rezolve probleme. Iar ca sa rezolve probleme nu sta sa-si bata capul cu ceea ce considera a fi evidente. Pornesc de la ele si deduc alte lucruri interesante (daca-mi pica “fisa”).

Decartes, bandu-si ceaiul repede ca un soldat, va da din cap aprobator: si el a scris pe undeva ca intuitia este cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției.

3. In acest punct, Kant se foieste pe taburetul sau imaginar si ii sopteste femeii (pe care o vede, de altfel, doar ca o purtatoare si transmitatoare a unor forme pure): Intuitia pură, este formă a priori [inainte de orice experienta perceptiva] a sensibilității, condiționând orice alta intuitie a lucrurilor. Apoi zambeste imperceptibil ca l-a pus in dificultate pe Victor, acest cartezian intarziat.

Alice, in timpul asta, e inca foarte contrariata de replica anterioara a lui Victor (“tu nu porti cercei”) – s-a intrebat el vreodata “de ce?” Cat de putin o cunoaste!

4. Si, ca intr-o drama romantica, vine punctul culminant: Victor ii confirma aceasta intuitie sumbra, vorbind despre trecut ca despre o poveste despre el si povestea lui de dragoste; care acum nu-i mai pare identica, si nici macar asemanatoare cu povestea ei despre marea ei dragoste.

Kant nu mai pricepe nimic, pentru ca nu-si inchipuie ca domnul din partea cealalta a mesei, Schelling parca a zis ca se numeste, a declansat, la putin timp dupa moartea lui, o devastatoare furtuna in filosofia europeana – romantismul (care nu, nu e dulce si roz, ci vinetiu si amar!) Schelling sustine, se pare, ca intuitia e, in primul rand, intuitie a sinelui; cunoastere absoluta nu poate fi decat cunoasterea de sine.

Alice si Victor constata ca ideile lor nu coincid, dar mai au pana sa constate ca si metodele lor de a judeca realitatea sunt diferite. Deocamdata vad asta ca un mare pericol pentru relatia lor. Victor deja se gandeste cum sa creeze o atmosfera care sa readuca vechile zile bune. Alice spera ca e doar o perioada trecatoare, din cauza stresului (al lui, al ei). Numai ca s-ar putea, ca la cina romantica pe care Victor i-o va oferi peste putin timp sa iasa la iveala iarasi ca el a tras alte concluzii decat ea in legatura cu ce a functionat in zilele de la inceput. Si ei sa i se para iarasi ca au fost indragostiti  fiecare de altcineva.

Pentru ca indragostirea face sa mearga aproape orice. Iar intuitia pare sa fie cheia. Dar dupa ce creierul incepe sa revina la functiile obisnuite, de adaptare la provocarile terestre de zi cu zi, intuitia ramane un accesoriu pentru zilele de sarbatoare. In restul timpului invatam sa ne cunoastem. Si sa ne acceptam. Unul pe altul si pe noi insine. Prin intuitie si deductie.

psihiatru Dan Ghenea 

(2782)