Galina Turtureanu
"Inainte de orice trebuie sa ramanem OAMENI!"
Ralix the others. Discover Yourself
Dar faptul ca noi suntem cei care alegem sau nu sa observam si sa profitam de aceste ocazii si cai, nu depinde decat numai de noi insine. Liberul albitru nu este o gluma transcedentala. Dintr-o iubire mare se poate alege praful si pulberea daca nu alegem sa fim in bratele celui iubit “pana la capat”. Alteori, o iubire despre care stiau doar inimile celor doi indragostiti, modesta si tacuta, dureaza o viata si asta deoarece cei doi au ales constient sa devina una, dansand impreuna. Nu putem cunoaste pana la capat tainele Iubirii si nici nu ni se cere asa ceva. Totul este sa “alegi” si sa “lupti”.
M-am intrebat si continui sa ma intreb: De ce dispare Iubirea dintr-un cuplu? Primul raspuns care-mi vine in minte cel mai frecvent este: fiindca nici nu a existat Iubire intre cei doi. Jalnic si superficial raspuns. Ceva imi spune: nu, nu ai dreptate. Poate partial! Ne indragostim, spuneam candva, dar nu neaparat ca am fi intalnit iubirea vietii noastre. Uneori, cand “indragosteala” a trecut, suferinta trece si ea repede. Ca ceata de campie: in ghemotoace mari si pufoase ce dispar in cateva clipe la rasaritul soarelui. Exista insa acele iubiri, care odata ce s-au indepartat de noi, ne transforma viata intr-un continuu regret si durere.
Inima nu iarta refuzul Iubirii.
Unul dintre miturile bine inradacinate in mentalul omului din acest secol este ca atractia sexuala si romantismul, atat de prezente la inceputul unei relatii de iubire, se pulverizeaza in cele din urma, indiferent cat de puternica si pasionala ar fi fost iubirea dintre cei doi indragostiti. Prin urmare, dispare si Iubirea. Orice mit , are si un strop de adevar, dar nu adevarul intreg, pe care nu-l vom afla niciodata.
Alain de Botton vine in sprijinul acestui mit cu un raspuns cat se poate de transant: “Exista o tendinta universala a omului de a deveni plictisit”. Ne plictisim rapid de orice: lucruri, oameni, stare, anturaj etc. Alarmant pare insa rapiditatea cu care ne obisnuim – ca apoi sa ne plictisim -, inevitabil, cu cei care candva, cunoscandu-i, ne-au purtat pe culmile cele mai inalte ale biatitudinii Iubirii. Atunci am fost recunoscatori Cerului. Apoi, odata instalati confortabil in umbra sentimentului de siguranta, lasam, cu de la sine putere, ca farmecul acestei trairi a Iubirii sa cada in disgratia starii de amortiala, uitand de Iubirea noastra de altadata.
(va urma…)
(2167)