Cariera de violinist, marturisea la apusul vietii George Enescu cu un zambet trist agatat parca la intamplare de coltul gurii, m-a ajutat sa-mi asigur independenta materiala. Povestea de dragoste dintre Enescu si Maruca.

Regretul perceptibil doar in vocea maestrului, dar niciodata declarat, venea dintr-un vis mereu prezent in viata acestuia: visul de a performa in lumea compozitiei. Intreaga lui viata muzicala insa, incepand cu anii studentiei de la Viena si pana la moartea sa, cand reumatismul si inca o alta hoarda de boli nemiloase i-au rapus corpul, Enescu a fost impus de conjunctura sa concerteze in cea mai mare parte in diverse saloane sau sa jongleze ca dirijor cu muzica altora. Banii dictau regulile jocului si nicidecum placerea de a mosi muzica.

Enescu a fost de tanar un adorat al saloanelor inaltei societati pariziene si bucurestene. Sa nu fiu de deochi, scria el mamei sale Maria Enescu in 1906, ca-s destul de rasfatat. Destinul isi are insa traseul sau: singur, bolnav, cu mainile ce incepeau sa se deformeze din cauza reumatismului, dar lasat totusi in viata dupa primul atac cerebral din 1953, Maestrul plangea. Rasfatatul de alta data avea la marginea vietii un singur regret: :Nu voi mai putea oferi onorurile mele printesei”. Printesa era Maruca Cantacuzino. Marea iubire a maestrului. Unii biografi au trecut-o nemilos sub acoperisul obsesiei.

Se spune ca in umbra fericirii, pandeste intotdeauna viclean tristetea.

Sansa lui Enescu de a intra in lumea buna care l-ar fi propulsat in cariera sa muzicala a fost Elena Bibescu. Ea a fost cea care l-a adus pe Enescu in salonul sau din Paris si tot ea a intermediat concertele din fiecare vara de la Palatul Regal Peles. In fiecare vara inca inainte de 1900 Enescu mergea sa concerteze la Palatul din Sinaia. De ce mergea Enescu la Castelul Regal Peles in fiecare vara?  Avea vreo obligatie fata de familia regala? Nu. Merg la Peles, spunea el ca sa “racler devant les archiducs” sau sa “racler de mon metier”. Printr-un joc fin al sortii, Enescu care nu parea foarte incantat sa scrie muzica pentru versurile Reginei Elisabeta si sa mai si cante in fata inaltei societati, ardea totusi de nerabdare sa fie invitat la Peles. Oare anul acesta voi fi invitat la Peles, intreba el intr-o scrisoare catre  o prietena. Enescu stia ca nimeni altul ca prezenta in saloanele aristocratiei bucurestene ii va asigura o ascensiune in cariera muzicala. Talentul nu era suficient. Maestrul a suferit intreaga sa viata din cauza originilor sale sociale modeste. “Draga, da-i un ban tiganului!”. Cuvintele rostite de catre criticul muzical Georges Vanor la prima auditie (1904) a Suitei I pentru orchestra a lui Enescu, au ramas adanc incrustate in memoria genialului roman.

Participarea la seratele Reginei Elisabeta, uneori putin anoste, ii aduceau tanarului muzician beneficii materiale? Nu. Se stie ca pentru prestatiile sale musicale, pentru muzica compusa special pentru versurile reginei, Enescu nu primea nici un ban.

Enescu avea nevoie sa joace la ruleta sansei din saloanele aristocratiei. Mai era insa o nuanta pe care doar un observator fin o putea detecta. Seratele muzicale de la Palatul Peles se datorau in cea mai mare masura nu Reginei Elisabeta si nici Printesei Maria, ci Printesei Maruca Cantacuzino.

Enescu era indragostit de Maruca, iar Maruca il iubea pe Enescu. Cel putin la inceputul relatiei lor.

Doua femei au marcat puternic trairile sentimentale ale compozitorului: mama sa despre care spunea ca mama era mama, adica mamica mea si Maruca Cantacuzino, care a fost pentru el de la inceput (1914) si pana la sfarsitul vietii (1955) “la princesse aimee”. Tot ce a facut Enescu dupa intalnirea cu Maruca a facut pentru ea. Opera “Oedip” (1936) este doar varful aisbergului. Nu mai caut fericirea, scria el la apusul vietii (1955), nu-mi mai trebuie. A fost Enescu vreodata fericit alaturi de Maruca? Cel mai frecvent despre relatia Enescu – Maruca se vorbeste uzitandu-se cuvinte precum “obsesie”, “asuprire”, “batjocura”.

S-au intalnit prima oara la Sinaia pe o alee in 1907. 1909 si 1912 sunt alte date vehiculate de catre biografi. Tanarul, elegantul si sarmantul Enescu avea 26 de ani. Excentrica si frumoasa sotie a ministrului Misu Cantacuzino, mama a doi copii,  Bizu si Alice,Maruca, avea 29 de  ani. Maruca purta ceea ce Talleygrand a numit “semnul fizic al aristocratiei”: capul ridicat semet, un gat lung si umerii usor cazuti. Avea un caracter imprevizibil, dual, subjugat de frecvente pusee depresive, credea in fantome si practica spiritismul, dar , in acelasi timp, avea si o fire vesela, un talent scriitoricesc fin si gusturi rafinate.

De ce “obsesie”?

Omul care de mic copil nu a tolerat nici o constrangere externa si a carui “obsesie” era doar muzica, intalnind-o pe Maruca, s-a lasat in voia capriciilor ei, muzica devenind un mijloc prin care sa-i faca pe plac printesei. Enescu zambea cel mai adesea la capriciile iubitei – sa cante in fata invitatilor ei, sa locuiasca in camere separate, sa-i cumpere lucruri scumpe pe care cel mai adesea nu si le permiteau -, dar se supunea tacut. Enescu a fost omul care nu si-a dorit nimic pentru el insusi. Era de o modestie fenomenala. Tot ce-si dorea, era sa fie lasat in pace in lumea muzicii sale. Se lasa exploatat, doar pentru a se putea retrage in lumea lui  (I. Kogalniceanu)

De ce “batjocura”?

Sa canti in fata familiei regale la Palatul Peles era o onoare, dar sa canti ca un oarecare alt instrumentist la Palatul Cantacuzino (1924) in fata invitatilor si sotului Marucai era extrem de jenant si umilitor pentru Enescu . Toata societatea inalta a Bucurestiului, inclusiv Misu Cantacuzino, stia despre relatia amoroasa dintre Maruca si Enescu. Marucai nici ca-i pasa de gura lumii si de scandal. Enescu insa traia intr-un penibil continuu. Supunere, tacere si multa dragoste era tot prin ce ii raspundea Enescu capricioasei Maruca. A tacut atunci cand brusc, dupa moartea accidentala a lui Misu Cantacuzino (1928), Maruca se indragosteste de Nae Ionescu, portretul caruia a tronat multi ani in salonul vilei “Luminis” (Sinaia) pe care Enescu a cumparat-o pentru printesa sa. Sase ani, atat cat a durat relatia de iubire dintre Maruca si Nae Ionescu, Enescu a trait intr-o suferinta acuta. Dar tacea si rabda! Tacea si atunci cand Maruca stabilea regulile casei fara ai cere si lui parerea. Enescu era cel care canta la pian sau vioara pentru “curtea” Marucai. Cel care “trezea muzica in sufletele oamenilor” (printesa Maria), pentru Maruca nu era decat Pinx. Asa semna Enescu scrisoarile catre Maruca de teama unui scandal, scrisori la care Maruca cel mai adesea “uita” sa raspunda. Pinx care se adresa Marucai excusiv cu “printesa” sau “domnita”, asa cum erau obligati sa i se adreseze Marucai toti ceilalti apropiati ai familiei Enescu. Numele de “dna Enescu” figura doar in actele de identitate dupa casatoria cu Enescu care s-a produs in anul 1935. Sinaia, Bucuresti, Iasi, New York, Paris sunt locurile prin care a perindat cuplul Enescu – Maruca Cantacuzino incepand cu anul 1914 si sfarsind cu 1955, cand dupa al 2-lea atac cerebral maestrul moare. Printesa ramane fara adoratorul sau, iar Enescu duce cu el in mormant teama de a nu fi reusit sa o faca fericita pe printesa lui. Dar ce ar fi putut sa o faca fericita pe Maruca? Iubirea, bineinteles. Doar ca Maruca a iubit cel mai mult pe un singur barbat, iar acela nu era Enescu. Nae Ionescu, asa cum ii recunoaste Maruca lui Eliade, a fost marea si singura ei iubire. O iubire la care nu a primit raspuns niciodata! Cum este sa iubesti pe cineva pana la durere, primind in schimb o rece si detasata nepasare?! Cumplita soarta!

Cimitirul “Pere Lachaise”, Paris. Pe o placa funerara din piatra, aflata in vecinatatea mormintelor lui Chopin, Bizet, Bellini, Colonne, sunt incrustate doua nume: George Enescu (1881 – 1955) si Maruca Enescu, nascuta Rosetti Tescanu (1878 – 1968). Este singurul loc in care Maruca nu a pretins titlul de printesa si nici pe cel de Cantacuzino. A murit ca sotie a lui George Enescu si a consimtit sa ramana asa: Maruca Enescu. Un autentic gest de printesa!

Galina Turtureanu.

(3497)