Galina Turtureanu
"Inainte de orice trebuie sa ramanem OAMENI!"
Ralix the others. Discover Yourself
Cele mai importante evenimente care i se pot intampla unui pictor contemporan, scria Salvador Dali in anul 1957, sunt: sa fie spaniol si sa se numeasca Gala Salvador Dali„. Iubirea dintre Gala si Dali a fost si ramane un mister pe care multi biografi incearca sa-l dezlege si foarte putini au o cat de mica intelegere. Si asta deoarece relatia dintre Gala si Dali frizeaza mai curand nebunia, patologicul si nu armonia si finetea unei iubiri de comun acceptata. Iubirea lor a fost o taina …
Nici un biograf al cuplului Gala – Dali, doi iubiti ce si-au plimbat existenta la limita de sus a nebuniei sentimentale, nu dispun de parghiile unei certitudini, a unor date precise din biografia timpurie a Galei sau, altfel spus, a Elenei Diakonova. Care este anul nasterii: 1893, 1894 sau 1895? Nu se stie! Unde s-a nascut: in Vieuille, Boua, McGirk , in Kazan sau Moscova? Nu se stie! Provine dintr-o familie de tigani ce hoinarea cu satra prin muntii Ural, dintr-o familie de evrei instariti din Moscova sau dintr-o familie aristocrata de rusi emigranti din Paris? Nu se stie!
A fost abandonata de catre parinti cand era mica si adoptata de o familie buna sau dintotdeauna viitoarea Gala a locuit in caminul primitor si instarit al familiei sale biologice? Nici asta nu se stie!
Legendele si misterul au fost perpetuu maniera in care Gala si-a gandit si inventat propria sa viata. Ulterior, misterul, epatajul fara scrupule, nefirescul extins, freneticul trairii si exuberanta materiala au fost garda de corp al cuplului Gala – Dali.
Fiindca, asa cum spunea cel ce a introdus in pictura suprarealista metoda „paranoic – critica”, Dali, „ea este talantul meu, comoara mea, balanta aurului meu”. Dali nu era posibil fara Gala! Doar Dali stia ce spune.
In luna aprilie a anului 1929, Salvador Dali impreuna cu prietenul sau Luis Bunuel, prezentau filmul lor „Un chien andalou”. Dupa prezentare, Dali, fiul unui foarte bogat notar spaniol, isi invita prietenii la casa sa din Cadaques.
Tanarul si excentricul Dali este iremediabil atras de spatele unei femei: frumos curbat, cu linii fine si languroase, lenes si maiestos in miscari … Era spatele sotiei poetului surealist Paul Eluard, al muzei lui Andre Breton, Philippe Soupault si a lui Louis Aragon, al amantei lui Max Ernst, al prietenei lui Rene Char si a lui Rene Crevel. Era spatele Galei!
Insasi destinul intrase in casa lui Dali! S-au indragostit fulgerator. El, „micul Dali”, avea 25 de ani. Ea, „cea cu o privire invaluitoare pe care doar Leonardo a reusit sa o picteze”, avea 35 de ani, o fetita, Cecile, si un sir lung de amanti si aventuri de alcov. Nu a contat nimic. Nici macar rezistenta tatalui lui Dali, care , ingrijorat de relatia fiului sau cu o „emigranta rusoaica ce ducea o viata destrabalata in Paris”, il dezmosteneste pe unicul sau fiu si il izgoneste de acasa. Un lucru nu lipsit de importanta: Dali a fost urmarit intreaga lui viata de frica saraciei si de cea a mortii.
Megalomanul Dali ramane fara nimic: fara casa, fara bani, dar o are pe Gala. Ea a stiut ca destinul ei nu poate fi altul decat cel alaturi de Dali. Gala se transforma peste noapte din „Fecioara Maria” in cea care ii inlatura lui Dali „grija de a fi barbat”. Ea devine impresarul, atasatul de presa, manechiunul, iubita si Mecena lui Dali. Hai micul meu Dali, obisnuia ea sa-l alinte, incearca materialul asta rarisim. Gala avea grija sa-i cumpere lui Dali cele mai fine pensule si culori, iar Dali o urma in tot si in toate. Rabdarea si echilibrul Galei l-au facut pe Dali sa exclame peste ani: „Dintre toate certitudinile mele numai doua nu se explica prin propria mea vointa de putere: credinta in Dumnezeu regasita dupa anul 1949 si faptul ca Gala va avea intotdeauna dreptate cand e vorba de viitorul meu”.
In anul 1939, dupa o intalnire cu Freud, stiinta psihanalitica a caruia sta la baza filosofiei tablourilor lui Dali, Gala si Dali emigreaza in SUA, New York. America acelor ani nu era tocmai raiul pe pamant. Saraci, ingropati adanc sub granitul anonimatului, Gala declara razboi deschis saraciei si face tot ce a fost posibil pentru a-l salva pe Dali de pericolul nebuniei ce sta sa-l infiereze. Cu un clopotel ascuns in maneca paltonului, Dali umbla ore intregi pe strazile New York-ului pentru a atrage atentia trecatorilor grabiti. „Divinul” Dali avea o nevoie insatiabila de atentia tuturor.
Iar Gala …? Gala il iubeste pe Dali asa cum si-ar iubi o mama copilul adorat: ii canta, ii citeste povesti, il tine in brate, ii pozeaza, ii cauta cumparatori … Succesul la public si exuberanta materiala nu intarzie sa apara.
Gala si Dali devin foarte bogati si prezenti in viata mondena new-yorkeza. Foarte multi biografi si critici au invinuit-o pe Gala de avarism si despotism, aceasta avand obiceiul de a-l incuia pe Dali in atelier si impunandu-l sa picteze din ce in ce mai mult. Biografii o vad manipulatoare, dominanta, egoista, posesiva, materialista, nimfomana. Dali o numeste insa „clopotelul meu de piele”, „inima mea”.
Unde este adevarul? Si oare avem nevoie de o judecata de valoare in acest caz?! Dali o adora frenetic pe Gala si datorita ei a dat lumii peste 1.200 de tablouri, numeroase sculpturi, ilustrate pentru carti, scenografii, articole etc. In majoritatea tablourilor sale se afla ceva din Gala: o umbra, o linie, un chip, o traire. Gala, spunea el, m-a invatat sa pictez!
Iubirea celor doi nu se incadreaza nici macar un pic in parametrii unei iubiri cat de cat comune. Mai curand, iubirea lor sta in vecinatatea patologicului.
Gala a fost prima si singura femeie din viata lui Dali. Accepta si incuraja orice isi dorea insatiabila Gala. De exemplu, aflandu-se in SUA, Dali oferea cadouri scumpe celor care reuseau „ sa o atinga” pe Gala. Ea nu ezita sa caute din nou si din nou aventuri amoroase cu amanti tineri.
Gala nu accepta sa imbatraneasca, iar Dali ii platea fericit capriciile erotice si operatiile de chirurgie estetica. Intorsi in Europa (1948), se casatoresc religios, iar Gala nu intarzie sa recurga la o operatie de sterilizare. Copiii nu erau punctul ei forte. Castelul Pubol din sec. al XI-lea este cadoul intarziat al lui Dali pentru Gala. Acesta, complet renovat si mobilat in stilul lui Dali, devine „templul iubirii lor” in care Dali avea acces doar daca era invitat de catre Gala.
Anii treceau nemilos. Batranetea, acel blestem de temut, isi lasa urmele pe chipul candva diafan al Galei.
Dupa 1970 Gala este si ea un oaspete rar al castelului Pubol, singuratetea fiindu-i camarad de drum. Intr-un Cadillac negru Gala isi facea aparitia la Pubol doar ca sa-si admire propriul chip din portretele si statuile cu care Dali a populat castelul. Peste tot era chipul impietrit al Galei. Asa si va muri la 87 de ani (1982, daca e sa credem anul 1895 anul nasterii ei)), in Cadillac , in drum spre Pubol. Sfasiat de durere, Dali picteaza „Drumul spre Pubol”. Trista si sfasietoare priveliste! Dramatismul din ultimii ani ai vietii lui Dali este reflectia puterii iubirii lui fata de Gala. El se retrage in castelul Pubol, departe de lume si prieteni. Ore in sir sta lungit pe lespedea de granit al mormantului Galei. Nu picteaza, nu mananca.
O moarte, cat de cruda poti fi! Te-ai razbunat pe Dali pentru impertinenta cu care te-a sfidat in picturile lui?! Dali se stinge incet, incet ca un apus de soare in toamna tarzie.Bolnav de Parkinson, la indemana servitorilor ce-i exploatau nemasurat senilitatea, Dali reuseste sa mai picteze un singur tablou: ”Coada de randunica”. Un zambet trist, dar triumfator razbate de pe panza! Moare singur, in 1989,in dormitorul sau de la castel intr-un incendiu. Accident sau tentativa de suicid? Nu se stie!
O, micul meu Dali, parea sa-l dojeneasca Gala din ceruri. Te-am lasat singur doar pentru putin timp si tu uite ce ai facut! Vino in bratele mele, micutule! Si Dali a plecat, fericit sa o reintalneasca pe cea care a fost insasi viata lui: Gala.
(27436)