Fără îndoială că aș fi vrut să încep cu deschiderea de la Dakino 22, cu un film despre care spectatorii obișnuiți aveau să spună că le-ar fi de ajuns pe 10 ani de acum înainte, atât de tare i-a cucerit cu subtilitatea sa, iar descrierea imediată a fost mai mult decât măgulitoare pentru o bijuterie cinematografică: „Absolut extraordinar… special… complex… metaforic… profund… perfect.

Majoritatea a stat în sală până s-a terminat coloana cu totul: casting… pelicula… nimeni nu voia să iasă din sala de cinema… cred că de fapt încă mai sunt în sală…”. (O bancheră, mai ceva ca Romy Schneider)

Bănuiesc că v-am stârnit curiozitatea.

Este vorba de „A Late Quartet” al lui Yaron Zilberman, cu Philip Seymour Hoffman, Catherine Keener, Christopher Walken, Liraz Charhi, Mark Ivanir și Imogen Poots. Povestea unei formații muzicale, care supraviețuiește 25 de ani și e pe cale să se destrame, din pricina unei boli necruțătoare și nedrepte (Parkinsonul unui violoncelist, care mi-a amintit de aceeași ironie a soartei, în cazul lui Christiaan Barnard, cel care a făcut primul transplant de inimă și a sfârșit cu același tremurat blestemat, incontrolabil al mâinilor sale de aur). Dar firește că mai sunt și complicații sentimentale și orgolii nesfârșite, totul însoțit de muzica lui Beethoven pe care însuși Schubert și-a dorit s-o asculte pentru ultima dată, înainte să moară. Și lecția lui Pablo Casals despre perfecțiune, toate cu… i-aș spune o foarte frumoasă uvertură, ca să rămân în termenii Euterpei (cu un regret în plus că, dragul nostru Iosif Sava n-a apucat să se bucure de aceasta serată prelungită pe ecran), o interpretare poetică și plină de har a întâmplărilor ce aveau să fie urmărite, cu glasul inspirat al violonistului Alexandru Tomescu, care ne-a făcut să vedem altfel trama, dar și drama, iar când Vlad Ivanov și-a amintit de rolul din „Concertul” lui Radu Mihăileanu, am aflat că asta l-a determinat pe magnificul nostru muzician-magician al concertelor regale, să-l cânte din nou pe Ceaikovski, care i se păruse, până atunci, prea… programat. După cele două vizionări de la Grand Cinema DigiPlex cu atâta trudă reușite prin perseverența, i-aș spune adesea diabolică, dar atât de răsplătitoare a Mirunei Berescu, celor care au ratat proiecțiile le mai rămâne doar să caute la Cărturești CD-ul cu ilustrația din coloana sonoră.

Am să mă mai opresc la o altă perlă a coroanei celei de-a șaptea arte: „Tărâmul visurilor” sau „Beasts of the Southern Wild”, un american atipic prezentat la Cannes și ajuns până la Oscaruri, în regia unui puști la debut în lung metraj: Benh Zeitlin, în rolul principal o fetiță plină de temperament și de talent: Quvenzhane Wallis (numele de familie este același cu cel care a schimbat soarta urmașilor la tronul Marii Britanii: Wallis… Simpson) și care a ajuns nominalizată la 9 ani, alături de octogenara tulburătoare  Emmanuelle Riva, din „Amour”.

„Tărâmul visurilor” e atemporal și aspațial, de o poezie nemărginită și pe care ar fi păcat să-l ratați, câtă vreme e în cinematografe.

Tot așa cum ar trebui să pândiți spectacolul lui Gigi Căciuleanu „De-ale noastre”, un Caragiale reinterpretat în dans la Teatrul Național, deja plimbat și la Paris, unde veți descoperi o cu totul altă abordare a mișcării,  de o profunzime și de o intensitate fără egal, și mai ales un Lari Giorgescu, ce pare o reincarnare a lui Nureyev.

Ori cam din aceeași familie „Nijinski – cealaltă față a geniului”, spectacolul Mălinei Andreei cu Filip Ristovski și Monica Petrica într-o adevărată pânză de păianjen, abil și fascinant țesută în jurul unor personaje și a lumii celui mai mare dansator de început de secol XX, venit de la Kiev, trecut pe la maestrul Diaghilev și ajuns pe toate scenele importante ale planetei. Holul Operei devine mai impresionant ca niciodată, într-o călătorie în timp, din care n-ai vrea să te mai întorci.

Și pentru că veni vorba de istorie, „Ascensiunea lui Arturo Ui  poate fi oprită” a lui Bertolt Brecht, în viziunea lui Dragoș Galgoțiu, o să vă ofere ocazia să vă uimiți de un Ionel Mihăilescu (magnific în romanticul „Bună, ce faci? ” ) mai grozav ca Charlie Chaplin, de o Dorina Lazăr într-un travesti trăsnit și atât de potrivit, și o Ioana Anastasia Anton, plină de vervă și de vino-încoace! Decorul e semnat de Andrei Both și costumele sunt ale Doinei Levintza, în coregrafia lui Răzvan Mazilu, care, la rândul său, ne pregătește un nou spectacol, ce cu siguranță nu trebuie scăpat.

Și tot la Odeon, „Liniște, sărut, acțiune” în Sala Mică Studio, într-o comedie caustică și de un haz nebun, din proiectul „Filmul pe scenă”, coordonat de scriitoarea și regizoarea Andreea Vălean. Peter Kerek și-a ales o distribuție ideală pentru o parodie  spumoasă, din care nu lipsește recenta nominalizată la Gopo: Alina Berzunțeanu  (profesoara cu Bolero-ul de Ravel și franceza stâlcită din „Despre oameni și melci”). Alături de ea, sofisticata Elvira Deatcu, șarmantul Gelu Nițu, veșnic nemulțumitul (în rol) Alexandru Papadopol, regizorul stresat Pavel Bartoș (recentul MC de la un eveniment ProVideo chiar ca în filme, la Clubul LOFT, unde, după ce am ascultat-o live pe Loredana, am început să aștept cu nerăbdare următorul ei concert), dar și Irina Mazanitis, care aduce cu Shirley Maclaine, ca stil de joc ori băieții extrem de importanți pentru a înțelege nebunia și dependența platoului de filmare: Marius Damian și Ioan Batnaș. Textul pornește de la pelicula „Living in Oblivion”, care n-are nimic de-a face cu noua premieră „Oblivion, planeta uitată” cu Tom Cruise și nelipsitul Morgan Freeman, dar și Melissa Leo, aceștia doi apărând și în: „Cod roșu la Casa Albă” sau salvarea lumii de data aceasta de aproape ruda noastră (prin alianță) Gerard Butler, (combinat cu o româncă de vis, în realitate), dar care a ajuns să accepte niște scenarii, care adună public suficient de cunoscător, încât să se amuze la excesele de zel made in USA, turnate în… Bulgaria. Fantoma lui Lincoln nu le dă pace.

În privința școlii, două titluri: „Vacanța de primăvară” care nu, nu-i o comedie, e chiar o tragedie, care-ți dă o senzație de sfârșitul lumii, de disconfort în universul deșănțat al unor adolescente dezlănțuite, fizic și psihic, alături de un James Franco, cu dinți de fier și apucături de pește torționar.

A doua soluție mult mai reușită fiind ”Admis pe pile” despre cum se poate intra la mult visata universitate de elită: Princeton, cum se face trierea și mai ales cât de sentimentali pot fi preferații noștri de peste Ocean cu o Tina Fey, (cea care a prezentat Oscarurile), ca de obicei, megaspirituală, și din același aluat artistic și statuar cu Mihaela Sîrbu din „Tatăl Fantomă” ori din „Toată lumea din familia noastră”, alături de Paul Rudd, frumușelul bun la toate, și mai ales de Lily Tomlin, de care parcă uitasem cu toții, deși a fost și rămâne o actriță plină de nerv, inclusiv la cei 73 de ani ai săi (destul de prost purtați, dar în scenariul dat, nu prea contează), dar care ar merita revăzută în comedia feministă și carieristă „De la 9 la 5” din 1980 sau în 1984, în „All of Me”, alături de Steve Martin, când se trezește în trupul unui bărbat, întâmplarea răsturnată a ultracunoscutului „Adio Charlie” din ’64 cu Tony Curtis și Ellen Burstyn.

Și două anunțuri în avans. Joi seară, la ora 19.00, la Institutul Francez, cinema Elvira Popescu aka Elvire Popesco,  din Dacia 77, un documentar: „Mémoires tsiganes, l’autre génocide”, cu ocazia mult comentatei Zile a romilor și realizat de Juliette Jourdan și Idit Bloch.

Vineri la 19.15, la Cinema Patria, care are deja ca punct de reper librăria din strada Verona, pentru că nu mai e suficient de frecventat, pe cât ar fi meritat: scurtmetrajele de Oscar, incluse în Festivalul NexT, ajuns la a 7-a ediție, întru amintirea nenorocirii care ne-a văduvit de doi cineaști formidabili: Cristian Nemescu și Andrei Toncu.

Tot joi la 16.30, la Biblioteca Națională a României, va conferenția despre pictorii români între Școala de arte frumoase și Atelierele libere 1834-1914, istoricul  și criticul de artă Gabriel Badea-Păun, care a adunat într-un volum splendid ilustrat și apărut la Noi Media Print: Pictori români în Franța (1834-1939) în povestea scrisă cu drag și competență, de compatriotul nostru stabilit și el la Paris. Printre artiștii de valoare recunoscuți peste hotare , cum se zicea cândva,  sunt și pictorițe, pe care poate nu le-ați știut, până acum și le-a admirat doar Occidentul. O ocazie ideală de recuperare a memoriei, văduvite decenii, cinci la număr, cel puțin, de o conectare la reușite profesionale incontestabile.

Irina-Margareta Nistor 

(315)