Cum gestionăm emoțiile copilului? Recompensă versus pedeapsă.

12 views
0

Ignorarea copilului, o formă de pedeapsă pentru copil

Copilul, la fel ca şi adultul are nevoie de un răspuns din mediu atunci când realizează o acţiune. Noi învăţăm din feedback-ul pe care îl primim din mediu/context. Când acesta nu este prezent, atunci copilul învaţă să se îndoiască de valoarea lui. Ignorarea este cel mai adesea percepută de către copil ca o formă de pedeapsă. Şi apare teama de a mai încerca ceva nou sau de a persista într-un comportament funcţional pentru că, minorul anticipă din nou pedeapsa, sub forma ignorării în acest caz. La fel se întâmplă şi atunci când feedback-ul este inconsistent sau şi mai grav pentru acelaşi comportament sau gest copilul este o dată recompensat cu atenţie sau cuvinte de apreciere şi în altă situaţie este pedepsit, prin ignorare sau prin cuvinte de critică. Copilul învaţă atunci să fie nesigur pentru că nu mai are control asupra recompenselor. Nu mai ştie când şi mai ales ce anume să facă pentru a obţine o recompensă. Este extrem de important ca părinţii să recompenseze acele comportamente funcţionale ale copilului, efortul lui de a face o acţiune nouă. Ignorarea lor are consecinţe negative asupra copilului şi creşte riscul nesiguranţei şi neîncrederii lui şi învaţă să îi fie teamă. Emoțiile copiilor sunt determinate de comportamentele adulților.

 „Nu mai plânge!”, „Nu-ţi fie teamă/frică!”, „Mă înfurii când te văd trist/ă!” Teama şi intoleranţa faţă de emoţii caracteristică a anxietăţii.

Ca părinte îmi doresc să fiu precaut, să îl feresc pe copilul meu de experienţe negative. Tolerez cu mare dificultate disconfortul copilul. Ne-am dori ca părinţi, copilul nostru să trăiască numai o stare de bucurie permanentă. Când observ că este trist, sau plânge, sau îi este teamă îmi doresc să iau asupra mea emoţia lui şi să fac tot posibilul să evite discomfortul. Evitarea ne limitează foarte mult zona de confort. Datorită evitării ajungem să facem din ce în ce mai puţine lucruri de teama de a nu se întâmpla ceva rău. Să nu trăim din nou pedeapsa. Când îi limităm copilului explorarea mediului din aşa numita „precauţie” nu îl protejăm de „rele”, ci în fapt îi limităm copilului şansa de a se confrunta cu situaţii diverse, variate în care învaţă că face faţă. Şi aşa învaţă să aibă încredere în el. Încrederea este rezultatul a ceea ce facem, nu este o emoţia. Nu pot să simt că am încredere numai atunci când rezolv probleme noi, când mă implic într-o acţiune nouă şi observ că m-am descurcat. Ce poate face părintele? Să îi ofere copilului contexte variate în care să înveţe pas cu pas că se descurcă. Şi să îi dea feeback-ul de care are nevoie „Bravo! Ai făcut o treabă grozavă!”, „Sunt măndru/ă de tine! Ai reuşit!”. Aceasta e calea prin care învaţă încrederea. În anxietate, când ne este teamă sau frică şi anticipăm o consecinţă negativă avem şi dificultăţi de gestionare a propriilor noastre emoţii. Adesea, o minte care se îngrijorează percepe emoţiile ca fiind ameninţătoare, avem dificultăţi de înţelegere a lor, le percepem ca fiind necontrolabile şi ne simţim copleşiţi de emoţii.

Cum reacţionăm într-o stare emoţională mai intensă?

Uneori prin agresivitate sau ostilitate pentru că percepem emoţiile ca un semn de pericol. Şi astfel, mintea face eforturi de a reprima sau evita orice emoţie pentru că este percepută ca fiind necontrolabilă şi ameninţătoare. Aversiunea faţă de experienţe emoţionale apare faţă de toate tipurile de emoţii, fie că persoana trăieşte bucurie sau frică, teamă. Îngrijorarea apare astfel ca o formă de evitare a experienţei emoţionale, de distragere a atenţiei de la emoţie, fie ea de teamă sau de bucurie. Teama de emoţii este rezultatul hipervigilenţei faţă de pericol sau ameninţare şi a intoleranţei la incertitudine. Îngrijorarea are rolul de a reduce arousalul fiziologic şi de evitare a trăirii emoţiei şi are funcţie de recâştigare a controlului asupra experienţelor emoţionale. Invalidarea emoţiilor copiilor de către adulţi creşte riscul ca şi aceştia să înveţe teama de experienţe emoţionale. Copiii care sunt expuşi frecvent la mesaje de invalidare a emoţiilor au un risc crescut să devină hipervigilenţi faţă de emoţiile lor şi a celor din jurul lor ca să „evite pericolul”, caută reasigurări pentru a reduce riscul unor experienţe emoţionale intense, dezvoltă o sesnzitivitate în relaţiile interpersonale, suspiciune şi uneori dependenţă.

 „Mă plictisesc! Spune-mi ce să fac!” sau „Nu sta! Fă şi tu ceva util!”. Despre plictiseala şi anxietate

Plictiseala este descrisă ca lipsa de plăcere în a face o acţiune repetitivă într-un mediu sau context nestimulativ. Stimularea externă se referă la nevoia de varietate şi noutate. Stimularea internă este asociată cu dificultatea de a-ţi menţine atenţiei şi interesului faţă de o sarcină. Adesea, în situaţii de plictiseală copiii sau adulţii folosesc îngrijorarea ca formă de creştere a activării cognitive sau se implică în tot felul de activităţi ca să „scape” de plictiseală. Cele două metode însă sunt neproductive. Îi îndepărtează pe copii de cauza reală a plictiselii. Plictiseala este adesea rezultatul unei deprivări, ceea ce avem în mediu sau ceea ce facem nu are funcţia de recompensă dorită. Atunci când în mod frecvent copilul „se plânge” de plictiseală însemnă că are nevoie de spijinul nostru pentru a identifica mai rapid și mai ușor care sunt nevoile şi activităţile care îi oferă recompensă şi satisfacţie. Este nevoie să îi acordăm timp copilului pentru a experimenta ceea ce îi aduce satisfacţii înainte de a avea interese variate pentru a „ocupa” timpul. Una dintre consecinţele gestionării nepotrivite a stărilor de plictiseală este creşterea frecvenţei reacţiilor de furie şi agresivitate ca răspuns la deprivare.

 „M-ai supărat!” şi teama de a nu dezamăgi. Emoţiile sunt responsabilitatea noastră, nu a copilului nostru!

Unii părinţi răspund la un comportament al copilului prin propria lui emoţie „M-ai supărat pentru că nu ţi-ai strâns jucăriile sau pentru că ai luat o notă proastă!”. Ce învaţă un copil din acest mesaj? Să fie hipervigilent la emoţiile noastre. Şi în funcţie de cum i se pare lui că ne simţim îşi evaluează propria lor performanţă. Dacă mama sau tata „pare bucuros” înseamnă că e bine ce am făcut, sau dacă mama sau tata „par sau spun că sunt supăraţi” atunci cu siguranţă ceva nu e în regulă. Acest mod de a înţelege situaţia în face pe copil să îşi decentreze atenţia de la ceea ce are de realizat şi se centrează pe analizarea comportamentului verbal sau nonverbal a părintelui. Consecinţele acestui comportament pot fi perfecţionismul extrem, adică încerc să fac totul foarte bine ca să evit să îmi supăr părinţii sau evit să mai mă implic în activităţi pentru că oricum am învăţat că feedback-ul pe care îl primesc este unul negativ.

Ce pot face părinţii?

Îm primul rând să facă diferenţa dintre propriile emoţii care au legătură cu modul în care ai percep situaţia şi rolul lor de părinte. Copilul are nevoie de un părinte care să îl spijine şi să îl ajute să înveţe să îşi rezolve problemele. Asta înseamnă că atunci când observăm un comportament sau o acţiune nepotrivită sau neadecvată (de exemplu, copilul nu strânge jucăriile din cameră de joacă aşa cum era stabilită regula, sau ia o notă scăzută) este necesar să acţionăm în acord cu rolul nostru şi NU în acord cu emoţiile noastre. Să ne întrebăm în acel moment ce are nevoie copilul? Un spijin pentru a exersa mai mult exerciţii de adunare sau scădere sau să înveţe să adune jucăriile după ce s-a jucat? Dacă exprim supărarea sau iritarea sau furia, ce învaţă copilul? Învaţă să facă mai bine exerciţii de matematică? Sau să îşi reamintească să strângă jucăriile? Gestionarea emoţiilor noastre de furie, iritare, supărare sun responsabilitatea noastră. NU trebuie să facă copilul ceva ca eu ca părinte să mă simt mai bine. NU este responsabilitatea copilului d-voastră. D-voastră ca părinte puteţi să vă gestionaţi propriile emoţii.

psiholog clinician Domnica Petrovai

(1068)

About author

RaLix

"Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani."Einstein

Your email address will not be published. Required fields are marked *