În limba româna celibatar este un neologism. Si totuşi el este unul dintre cuvintele a căror istorie poate fi urmărită până la limba comună indo-europeană, în care se formează prin unirea termenilor kwaeli (= necăsătorit) şi lib (= viaţă, a trăi).

Cuvântul celibat a supravieţuit în majoritatea limbilor europene în forme grafice şi fonetice apropiate de originalul indo-european. Doar termenii care desemnează membrii familiei au avut o longevitate comparabilă. Una dintre explicaţii este aceea că rolul social pe care îl descrie cuvântul celibatar a fost iniţial la fel de riguros codificat şi controlat social ca şi rolurile familiale.

A fi celibatar nu era însă doar o alegere personală; era un privilegiu, o scutire de la obligaţia căsătoriei acordată anumitor categorii – în funcţie de timp şi loc putea fi vorba de şamani, preoţi, doctori, savanţi. Desigur, a existat întotdeauna şi celibatul involuntar, oameni care nu reuşeau  să se califice în competiţia adesea dură a găsirii unui partener. Dar, până de curând, celibatarii erau nişte marginali, fie la polul plus, fie la polul minus.

Se pare însă că vremea noastră este un timp al celibatarilor. Si spun asta gândindu-mă nu numai la numărul tot mai mare al celor care sunt de jure necăsătoriţi, ci şi la cei care au de facto o mentalitate de celibatari. Vă veţi întreba ce poate însemna „mentalitate de celibatar”, când există motivaţii atât de diverse pentru a nu te căsători şi când chiar eu am menţionat mai sus două tipuri de celibat care par diametral opuse: voluntar şi involuntar. Există totuşi o trăsătură comună a celor care ajung să-şi spună (cu mândrie sau cu frustrare) „celibatari convinşi”. Ceea ce îi uneşte este frica de intimitate.

Să nu se înţeleagă că enunţul precedent este unul depreciativ. Cu toţii avem frici. Dar reuşim cel mai adesea să le recunoaştem ca atare şi să nu le confundăm cu tăriile noastre. Un celibatar onest va spune: „Da, mi-e frică de intimitate, dar sunt tare la matematică”. Un celibatar ameţit de frazeologia timpului nostru va spune:„E o prostie chestia asta cu frica de intimitate, pur şi simplu am alte priorităţi”.

Dar ce legătură ar putea fi între un celibatar care apreciază acest mod de viaţă pentru posibilitatea şi libertatea de a avea multiple aventuri sentimentale şi sexuale şi unul care este celibatar pentru că nu a fost interesat de relaţiile erotice? Casanova se apără de intimitate separând sexul de corelatele sale spirituale, hiposexualul crede că pentru a nu cădea în capcana intimităţii trebuie să-şi reprime sexualitatea.

Care este totuşi pericolul care face să se nască teama aceasta care pare să se extindă în zilele noastre? A fi intim cu cineva înseamnă a-l lăsa să te privească de foarte aproape. Mai mult : să te simtă. Mai mult: să vrea uneori să pătrundă în tine. Ce pierzi? Scutul de cuvinte, scutul de imagini şi măşti, scutul de „realizări” (nimeni nu este savant în dormitor). Şi teama cea mare este: dacă dedesubt nu e mare lucru? Dacă într-o zi ţi se va striga: ” Împăratul e gol”.

Dacă vă amintiţi, în poveste un copil striga primul „împăratul e gol”. Un copil este de multe ori declanşatorul acestei frici de intimitate la „celibatarii” cu certificat de căsătorie. Care spun că nu sunt pregătiţi material pentru a avea copii. Şi  care invocă dreptul copilului de a avea „toate condiţiile”; de fapt e vorba de multe ori de „dreptul” părintelui de a compensa material refuzul intimităţii.

Dacă vi se pare că am exagerat, aveţi dreptate. Nimeni nu e chiar atât de fricos. Şi dacă nu e fricos va avea curajul să îşi pună câteva întrebări. Şi să nu-şi compună singur o biografie romanţată. Tăriile noastre sunt oarbe când ignoră slăbiciunile. Si recunoasterea slabiciunilor e un punct cheie in definirea alegerilor noastre de viata. Iar viata noastra e compusa din alegeri, mici si numeroase. Care uneori par sa formeze un „destin”. E mai usor sa spui ca esti celibatar „convins” decat sa te confrunti, iarasi si iarasi, cu fricile di dorintele de la radacina arborelui alegerilor noastre, de zi cu zi sau de zile mari.

A trai singur e, de fiecare data, o alegere. Ca orice alegere, presupune un castig virtual si o pierdere sigura. Ca orice alegere, presupune o ierarhizare a prioritatilor. Ca orice alegere, presupune dorinta de implinire a unor nevoi. Iar, in final, alegerea o fac pentru a fugi de ceva sau pentru a atinge ceva. In functie de toate acestea, exista multe feluri de celibatari: filantropul si mizantropul, donjuanul si ascetul, savantul si casanova, reformatorul si cinicul, razboinicul si pacifistul si altii care nu-mi vin in minte acum.

Dar nu cred ca exista „celibatari convinsi”. Convinsi ca „a trai singur” e un bine in sine. Fiecare incearca sa ajunga la un bine mai mare, pentru sine sau pentru altii, sau sa se fereasca (sa-i feresca pe altii) de rele mai mari.

Mizantropul vrea sa se fereasca de emotiile tuturor oamenilor, inclusiv, sau mai ales de propriile sale emotii. Celibatarul filantrop alege sa nu-si limiteze generozitatea intr-o relatie exclusiva. Donjuanul tinteste recordul, multul ca expresie a libertatii maxime. Casanova e un celibatar fara voie; fara sa-si dea seama, alege relatii care nu pot dura, dar nici n-ar sti ce sa faca intr-o relatie de durata – are antrenament doar pentru arta indragostirii, nu pentru arta de a iubi; in plus dezvolta o arta de a (se) minti, care il apara de contactul intim cu sine si cu altii.

Poate vom mai vorbi despre tipologia celibatarilor. Si o precizare: in randurile de mai sus e vorba numai despre barbati, din perspectiva unui barbat. Si o sa inchei tot cu vorbe spuse între bărbați, peste capul femeilor, prin intermediul literaturii (un club cu predominată masculină, până nu demult):

„Sfatul meu este să te căsătorești. Daca vei avea o nevasta bună, vei fi fericit; daca nu, vei deveni filosof.” (Socrate)

„Căsătoria este triumful imaginației asupra inteligenței. A doua căsătorie este triumful speranței asupra experienței.” (Oscar Wilde)

 psihiatru Dan Ghenea 

(2500)