„Nu vreau sa treaca prin ce am trecut eu” e deviza parintelui hipervigilent. „Vreau sa aiba tot ce n-am avut eu”- cam asa isi face planurile un parinte hiperprotector. „Daca as fi avut eu conditiile tale, ehei, ajungeam departe…” – transpare in aceste cuvinte dezamagirea unui parinte hiperexigent, care pune presiune pe copil pentru indeplinirea propriilor dorinte prin intermediul acestuia.
Uneori sunt trei, alteori sunt trei intr-unul, alteori formeaza cupluri (mama hiperprotectoare – tata hiperexigent, mama hiperexigenta – tata hipervigilent si celelalte combinatii). Hai sa vedem cum functioneaza aceste principii in viata de zi cu zi.
„Mă scotea din sărite tata cand îmi spunea ca nu le poti avea pe toate si să mă mulţumesc cu ce am, că alţii n-au nici atât!”
„Şi aţi reuşit să le aveţi pe toate?”
„Tot ce mi-am propus, da.”
„Şi ce v-ati propus?”
„Tot ce n-am avut eu la tata acasă. Iar copilului am avut grijă să nu-i lipsească nimic”
„Şi, desigur, nu ii spuneti, aşa cum vă spunea tatăl dumneavoastră, să se mulţumească cu puţin…”
„Sigur că nu, îi spun că dacă aş fi avut eu condiţiile lui…”
„Aţi fi ajuns mult mai departe”
„Exact.”
„Dar parcă spuneaţi că aţi obţinut tot ce v-aţi propus…”
„…!!!…”
Nevoi mari de control, toleranta redusa la frustrare, asteptari nerealiste sunt cuprinse in portretul-robot al adultului care isi proiecteaza rolul parental ca fiind opusul a ceea ce a primit el in copilarie. El crede ca stie ce are de facut doar avand in minte permanent ce greseli nu vrea sa repete.
Ar fi simplu dacă am avea în faţă un tabel cu rubricile „corect” („aşa da”) şi „greşit” („aşa nu”) şi daca in tabel s-ar putea încadra precis toate comportamentele noastre. Atunci ar fi suficient să ştii ce e greşit ca să ştii, în aceeaşi clipă, şi comportamentul corect corespunzator. Dar viaţa nu e în alb şi negru. Ştie cineva să-mi spună ce culoare au ochii Matildei dacă vă spun doar că sigur nu sunt negri?
„Nu vreau sa treaca prin ce am trecut eu” spune adesea un parinte care poate a fost prea mult pedepsit in copilarie. Alternativa lui la acest prea mult este zero pedeapsă, iar noţiunea de pedeapsă este extinsă la o multime de constrangeri şi limitari. Aşa ca foarte curând părintele nu îşi mai îndeplineşte unul dintre rolurile fundamentale – acela de a stabili limite, furnizând astfel un cadru de învatare.
„Vreau sa aiba tot ce n-am avut eu” reflecta adesea frustrari prea mari in copilarie. Sentimentul ca eu am ratat sanse din lipsa de mijloace ma poate face sa exagerez cu sprijinul. Ce consecinţe negative poate avea prea mult sprijin? Cel putin trei: 1) scade motivaţia copilului de a face singur unele lucruri, 2) creşte dificultatea copilului de a alege şi 3) creează aşteptări nerealiste că “daca faci ceea ce trebuie poti avea tot ce îţi doreşti”.
Aceste aşteptări nerealiste sunt si ale parintelui, care isi inchipuie ca ar fi putut ajunge mult mai departe daca… Aşa ca testează pe copil ce s-ar fi întâmplat dacă…
Cum ar putea face altfel? Să aducă în educaţia copilului experienţele pozitive pe care le-a avut (nu ceea ce crede a fi opusul celor negative), să-l lase pe celalalt parinte să le aducă pe ale sale şi să înveţe din interacţiunea cu copilul. Prin încercare şi eroare, desigur, ca în orice învăţare.
Psihiatru Dan Ghenea
(310)