Pentru ca ii scăpa mereu printre degete, printul dădu cu pacură pe treptele palatului si dobandi astfel, in cea de-a treia seara, pantoful Cenusaresei.

Dar cine era Cenusareasa? Nimeni nu stia. Unii o vazusera doar in straiele umile din timpul zilei, iar altii doar in rochia stralucitoare din timpul noptii. Deci haina il face pe om? Nu chiar. Daca nu ar fi avut rochia cu fir de argint si de aur, nu ar fi putut intra la palat. Dar odata intrata, ceea ce a uimit era felul cum stia sa poarte  cu gratie o rochie facuta din metale grele.

Zice povestea: „Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeții nu mai știură ce să mai zică, uimiți de atâta frumusețe nepământeană.” E clar ca oaspetii vad altceva decat aur si argint, metale binecunoscute lor si atat de pamantene – vad frumusetea interioara. O vad chiar si surorile ei vitrege, care in timpul zilei nu si-ar fi putut inchipui o frumusete in zdrente.

Vad cu totii dar niciunul nu intelege de unde vine aceasta gratie. Nici macar printul. As spune chiar ca ele e cel mai confuz dintre toti. Isi inchipuie ca o poate fixa pe parchetul salii de dans si in bratele sale.

Zice povestea: „Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:  Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!”. El era cel care-si alegea mireasa si fusese educat sa creada ca i-ar face cinste orcarei fete careia i-ar intinde mana; ce gandea ea nu era pregatit sa afle.

Planul lui de a afla cine este fata care ii scapa mereu, oricat de dibaci si-ar folosi mainile pentru a o retine si oricat de iute si-ar pune picioarele sa alerge, e unul detectivistic, urmarind indiciile materiale.

Zice povestea: „Când se lăsară negurile nopții, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme și se furișă după ea, ca să vadă unde se duce.” Nu reuseste sa o prinda nici in prima noapte, cand ea se ascunde intr-un hambar, nici in a doua noapte, cand se catara intr-un pom fermecat. E suficient acel moment de deruta dat de asocierea improbabila dintre o printesa si un hambar sau de imaginea de necrezut a unei printese care se catara prin pomi si fata visurilor ii scapa.

Dar in cea de-a treia noapte are in mana, in sfarsit, o proba materiala indubitabila – un pantof. Sa nu credeti ca se descurca mai bine. Pentru ca printul era indragostit. De fapt, daca ar fi sa folosim cuvintele exacte ale povestii, „era bolnav de dragoste”. Iar indragostirea e o forta impersonala; oricine se potriveste cu idealul in „saptamana oarba”. Si chiar asa si spune printul: „oricui” i se va potrivi condurul va fi mireasa lui. De doua ori e pacalit inainte de a o „alege” pe „cea adevarata”. Prima sora vitrega isi taie un deget; de-abia dupa ce o dusese calare o buna bucata din drumul spre palat, pasarile ii arata ca nu este mireasa potrivita; tot pasarile (!) ii atrag atentia ca si a doua sora vitrega a Cenusaresei a trisat taindu-si calcaiul pentru a i se potrivi pantoful (si cu ea plecase spre palat fara alte intrebari).

Nu stiu daca au trait fericiti pana la adanci batraneti. Povestea zice doar: „Și au rămas așa [pasarile, care ii dadeau puteri magice ei si care „il luminasera” pe el], pe umerii Cenușăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.” As zice ca dupa nunta pasarile au plecat si i-au lasat sa se descurce singuri, fara magie.

Psihiatru Dan Ghenea

(2145)